American Life

Ce faci când urmează să pleci la mii de kilometrii distanţă, într-o altă lume, probabil pentru totdeauna? Un lucru e sigur – numai de dormit nu-ţi arde. Ultima noapte petrecută în România n-a făcut excepţie de la această regulă, cu toate că am încercat să ma odihnesc un pic înainte de plecare. Dar timpul zboară foarte repede în astfel de ocazii aşa că nici n-am simţit cum au trecut orele şi alarma a sunat la 3:30 AM.

La 4 ieşeam pe uşă, însoţit de părinţi şi încărcat de bagaje. Jos mă aşteptau Adi, Lucre, Bibi şi Mirela, cu ochii mijiţi de somn, dar happy că mă conduc la aeroport. Mi-am condus pentru ultima dată maşina (până când mă voi intoarce, that is) şi la 4 şi jumatate eram în Otopeni.

Fără speech-uri moralizatoare şi (aproape) fără şiroaie de lacrimi, timpul a trecut repede. Pe la fără un sfert a apărut şi Mihnea cu ai lui, aşa că am trecut la îmbrăţişări, pupături şi alte forme ackward de afecţiune în momentele delicate. De Check-In am trecut numai noi doi, vigilenţii gardieni ai aeroportului nepermiţând accesul persoanelor fără bilet, de frică probabil să nu-i ascundem în bagaje. Eu mi-am luat bilet (cartea de îmbarcare adică) destul de repede aşa că am mai apucat să ies pentru câteva minute. Când a terminat şi Mihnea de predat bagajul am trecut de controlul paşapoartelor şi ne-am îndreptat spre porţile de îmbarcare. Cu toate ca avionul meu trebuia să plece cu 5 minute înaintea celuilalt, ungurii s-au mişcat mai repede aşa că Mihnea a fost primul la decolare. Polonezii mei au întarziat vreo 15 minute după care ne-au umflat şi pe noi într-un avionaş mititel şi duşi am fost.

Zborul spre Varşovia a durat vreo oră jumate, fără evenimente notabile. Dar cum ştiam că am de petrecut 6 ore în aeroport, nu mă grăbeam să ajung. Odată trecut de paşapoarte, m-am înfipt în primul stand de ziare şi mi-am luat PC Gamer-ul pe iunie. Împreună cu celelalte reviste pe care le luasem cu mine, am mers la un coffee shop, mi-am luat un frappe şi m-am apucat de citit. M-am tot plimbat de colo-colo cât au trecut orele, timp în care m-am bump-uit de Paul Cristea, care venea în România cu un avion la 10 şi ceva. În rest, aşteptare şi iar aşteptare.

Am mers la gate cam cu o oră înainte de îmbarcare. M-am învăţat să urc în avion printre primii ca sa fiu sigur că am loc pentru bagaje, aşa că patrulam prin zonă. Când mă bucuram şi eu că mai am doar vreo jumătate de oră, vine o reprezentată a LOT-ului şi ne anunţă că avionul întârzie şi plecarea se amână pentru 3 şi jumatate.

Beeep. More waiting. Avionul a venit pe la 1:30, şi-a descărcat pasagerii şi a început procedurile de refueling, curăţenie, etc. Îmbarcarea a avut loc pe la 4 fără un pic, aşa că până am decolat s-au făcut frumuşel 3 ore peste ora iniţială. Zborul a fost fără incidente, doar vreo 2-3 zone cu turbulenţe mici.

Mâncarea din avion a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvârşire. Aproape. Prima a fost o bucăţică de pui cu orez – de dimensiuni liliputane – iar a doua a constat într-un sandwich şi un muffin. Despre entertainment… ce să mai zic. Am văzut un film cu o zebră care participă la curse de cai. No comment.

Am aterizat pe Newark cu două ore întârziere. Cum aveam loc în ultimele rânduri, a trebuit să aştept ceva vreme până am apucat să cobor. Evident că se formaseră cozi enorme la controlul paşapoartelor aşa că am mai pierdut vreo 20 de minute la graniţă. Când să ajung şi eu în sfârşit, m-am lovit de un cuplu de români (pe la 40 de ani) care nu ştiau să-şi completeze formularele de intrare în State şi m-au rugat să-i ajut. Iniţial am crezut că era faptul că primiseră formulare în poloneză (trebuie să ceri explicit în engleză) dar am constatat că ştiau ambele limbi la fel de bine, adică deloc. Aşa că am mai pierdut un sfert de oră ajuntându-i să completeze formularele şi apoi să treacă de vamă – că nu înţelegeau ce îi intreba ofiţerul de imigrare. După ce am scăpat de formalităţi, mi-am ridicat bagajele (rămase printre ultimele) şi am ieşit în sfârşit din vamă.

Roxana mă aştepta cu Lihn de vreo oră jumate (întârziaseră un pic din cauza traficului) aşa că am mai avut parte de o porţie de îmbrăţişări şi pupături 🙂 Am cărat bagajele la maşină şi am întins-o spre New York. Sau cel puţin, asta am încercat să facem, deoarece am nimerit fix în rush-hour-ul de 8 seara, cănd mai repede mergi pe jos decât cu maşina dacă vrei să intrii în NY. Drept care am făcut vreo 3 ore până am ajuns acasă, totalizând frumosul numâr de 26 de ore din clipa în care am plecat de acasă. Deoarece la ora aia era încă noapte în România, am mai stat vreo oră să-i sun pe ai mei că am ajuns cu bine, după care am trecut în tărâmul somnului…