American Life

Că alt titlu mai potrivit n-am găsit. Nu stau mult la scris, că e aproape 1 şi mâine trebuie să mă duc la muncă, dar am vrut să mai zic câteva vorbe despre ultimele zile.

Marţi a fost ultima zi de şcoală, în care trebuia să predau un proiect la CCNP şi să-mi dau examenul final la Security. Din păcate (actually, din fericire) tot marţi a fost şi prima zi de grevă a MTA-ului (Metropolitan Transportation Authority), echivalentul american al RATB şi Metrorex. Care acum un an s-a plâns să nu are bani şi că dă colţu’, aşa că primăria i-a aprobat o mărire de tarife. Un an mai târziu, MTA-ul raportează un profit de 1 miliard de dolari. Acum în decembrie expira contractul dintre companie şi sindicat, aşă că gigeii au sărit la interval şi au cerut măriri de salarii şi alea-alea, că doar aveau de unde. Compania a sărit ca arsă şi a început să delapideze banii mai ceva ca FMI-ul, ca să n-aibă sindicaliştii de unde să mai ceară. Mai adăugaţi şi nişte ameninţări cu datul afară şi procese de sute de mii de dolari şi vă iese o fiertură de toată frumuseţea. Care a dat în clocot marţi dimineaţă, paralizând aproape tot oraşul. E drept, sindicaliştii ameninţau de ceva vreme aşa că nu a picat chiar pe nepregătite, dar nici bine nu a fost. Pe autostrăzile ce duc în Manhattan au fost cozi de peste 4 ore şi vă daţi seama ce era şi în oraş. Primăria a impus o regulă cum că nu au voie să intre în Manhattan decât maşinile cu minim 4 persoane, aşa că foarte multă lume s-a grupat care în funcţie de unde mergea şi au share-uit taxi-uri. Restul au luat-o frumuşel la picior şi s-au dus la muncă pe jos.

Eu trebuia să fiu în Bloomfield pe la 4, dar cum n-aveam nici un chef să merg două ore ore şi ceva pe jos până în Port Authority, am dat nişte telefoane şi am arajat să dau proiectul prin mail. Examenul oricum era online, aşa că nu era mare diferenţă. Drept urmare mi-am petrecut ziua terminând ultimele chestii pentru şcoală şi uitându-mă la episoade de Firefly. Roxana a reuşit şi ea să-şi convingă şeful să lucreze de acasă, aşa că am avut amândoi parte de o zi (aproape) liberă.

Miercuri şi joi am ajuns la serviciu cu o maşină închiriată de Scott. Nu prea am de ce să mă plâng, venea dimineaţă maşina să mă ia, mă ducea la serviciu, seara veneam înapoi şi de obicei mergem toată gaşca să mâncăm undeva. Într-una din seri, după ce ajunsesem acasă, Francis a venit cu Xbox-ul pe la mine şi am încins nişte Mortal Kombat până la 2 dimineaţa. Cam aiurea la început cu controller-ul (eu fiind obişuit cu tastatura), dar după ce-ţi dai drumul merge ca uns.

Joi seara greva s-a terminat aşa că vineri am ajuns la muncă cu metroul, ca de obicei. Seara am fost cu Francis, Tim si Yacine într-un bar de pe lângă noi şi-am sărbatorit un preview de Crăciun. Sâmbătă am făcut ultimele cumpăraturi şi în sfârşit mi-am văzut şi eu ultima dorinţă îndeplinită: mi-am luat biroul mult aşteptat. Nemernicii de la IKEA l-au avut în sfârşit în stoc aşa că m-am întors cu ditamai cutia plină de bucăţi de lemn. Drept urmare mi-am petrecut ajunul Crăciunului cu şurubelniţa şi ciocanul, montându-mi biroul. Mai jos sunt poze după ce l-am terminat de montat şi apoi cu tot ce trebuie pe el.

Şi a venit şi Crăciunul… şi a venit Moşul şi mi-a lăsat cadouri (se pare că am fost cuminte anul ăsta). Am încercat toată dimineaţa să sun în ţară dar n-am reuşit să prind decât numere de fix, restul liniilor fiind ocupate. Pe la prânz am prins câteva momente mai libere şi am vorbit cu ai mei şi cu câţiva prieteni (cei al căror numar de telefon îl ştiam). Masa de Crăciun am făcut-o la mătuşa Roxanei (unde oricum mergem în fiecare duminică să luăm prânzul) împreună cu vărul ei, prietena lui şi familia ei. Vremea a fost cam naşpă – nu a fost zăpadă deloc şi a mai şi plouat toată ziua, dar oricum n-am petrecut mult timp pe afară aşa că a fost ok.

În concluzie, ce pot să zic decăt să vă urez la toţi sărbători fericite şi tot ce vă doriţi de la anul care vine. O să încerc să mai scriu un post după Revelion să vă spun cum am petrecut (o să avem un party la noi acasă) după care… ne vedem în România 😉

Doamnelor şi domnilor, după aproape 6 luni de la mutarea în casă nouă sunt mândru să vă anunţ că în sfârşit avem tot ce ne trebuie. Mă rog, aproape. Adică tot vreau să îmi iau un birou, că deocamdată stau cu masa veche a Roxanei care e şubredă vai de mama ei. Şi l-aş fi luat sâmbăta trecută dacă deştepţii de la IKEA nu ar fi încurcat stocurile şi ar fi adus altceva din magazie. Şi pentru ca e în secţiunea de self-serve, nici nu pot să fac rezervare la el, aşa că până ajung din nou la magazin (la vreo 40 de minute distanţă cu maşina) sigur or să se dea toate, că şi aşa am aşteptat 2 luni să le vina în stoc. E foarte căutat, mai ales pentru firme, pentru că e simplu şi solid. Adică exact ce vreau eu de la un birou, nu tot felul de briz-briz-uri ce crapă dacă pui un monitor de 19” pe ele.

Dar destul despre frustrarea mea cu IKEA (huo!) şi mai bine să revenim la lucruri mai pozitive, adică la chestiile pe care în sfârşit le avem. Respectiv canapea şi televizor pentru sufragerie, dining room table şi noptiere. După cum v-am zis câte ceva în posturile precedente, cu canapeaua a fost o ditamai aventură, cu amânări peste amânări. Ceea ce e foarte neobişnuit aici, mai ales la un chain important cum era cel la care mersesem noi. Într-un final ni s-a explicat că sunt niste probleme între ei şi producator şi că practic habar nu au când vor primi respectivul model în stoc. Aşa că ne-am ales alt model, mai mare, din piele, şi i-am pus să ne dea discount-uri pentru cât am aşteptat. În concluzie, de joia trecută avem ditamai canapeua ce acoperă aproape tot peretele din sufragerie. Într-una din părţi are un recliner – adică fotoliu cu chestie de sprijinit picioarele şi care se întinde pe spate – iar cealaltă se desface într-o canapea.

Dumincă ne-am luat şi televizor – un SONY WEGA de 32” – o minunăţie de big screen TV, cum îmi place mie. Am luat şi un DVD recorder (ca să poată Roxana să-şi înregistreze show-uri când nu e acasă) şi deja am pierdut câteva nopţi (în weekend) uitându-ne la filme. O plăcere…

De fericire că în sfârşit am terminat cu mobilatul casei, am făcut poze peste poze aşa că puteţi să vedeţi şi voi câte ceva. Am pus şi câteva de dinainte, de când eram cu casa aproape goală.

Dar să revenim şi la titlul postului. Ta-daaa! Pe 10 ianuarie vin în România, pentru o vacanţă de 3 săptămâni (până pe 31). Mi-am făcut rezervare (zbor cu Swiss Air) şi am luat şi biletele, aşa că totul e aranjat. Deja lumea şi-a rezervat spaţiu la mine în bagaje, punându-mă să aduc tot felul de aparate şi gadget-uri, de voi ajunge acolo ca un Moş Crăciun mai întârziat. Numai să nu mă întrebe ăia la Vama de sănătate. Oricum, eu abia aştept 🙂 Mai e doar o lună…

Până atunci ar fi frumos să mai lăsaţi şi voi un comment pe ici, pe colo, că aşa îmi lasă blogul ăsta senzaţia de vorbit singur… Ştiu că majoritatea nici nu-l verifică dacă nu-i anunţ cu un mail că am facut update (şi nici nu pot să le reproşez ceva, că doar nu scriu prea des), dar încetul cu încetul îmi pierd şi eu interesul, mai ales că vorbesc cu mulţi pe messenger şi le mai povestesc ce-am facut. Sincer să fiu n-aş scrie chestiile astea acum, la 3 noaptea, dacă n-aş fi primit o “mustrare” de la o cititoare care s-a plâns că de la o vreme cam trag chiulu’ la blog. Aşa ca iar m-am pus pe scris, încercând să acopăr toate subiectele de care aş fi vrut să povestesc în ultima perioadă. Şi poate din când în când o să mai răspundeţi şi voi cu vreo părere sau întrebare, că prea vorbesc de unul singur.

După luni şi luni de tărăgăneală în care am tot stat în expectativă să-mi iau un Palm Tungsten sau un Axim x50 ca să pot să mai citesc din teancul de ebooks-uri, m-am ales cu o a treia variantă, respectiv consola portabilă de la Sony, PSP. Am menţionat mai de mult că toţi colegii mei de la muncă au aşa ceva şi mă tot băteau la cap să intru în rându’ lumii, dar picătura care m-a convis până la urmă a fost ecranul dispozitivului – care bate orice PDA la fundul gol. Aşa că am decartat 250$ (plus încă vreo 60$ pentru un memory card de 1GB) şi m-am făcut cu jucarie… Mi-am luat şi două jocuri, un RPG japonez cu grafică pixel art (my fav) şi Grand Theft Auto: Liberty City Stories, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Colegii m-au ghiftuit cu tot felul de softuleţe pirat, de la ebook reader-e la emulatoare de Nintendo, SNES şi GameBoy. E drept că pentru citit cărţi folosesc acum browserul intern (are WiFi jucăria şi poţi să te joci multiplayer sau să te dai pe net cu ea). În ultima vreme însă mi-am pus pe ea o gramadă de filme (episoade din Firefly) şi mă uit la ele pe bus când merg la şcoală. De citit citesc pe subway dimineaţa, spre serviciu. De jucat, destul de rar, când îmi vine cheful. Aştept să vină februarie când or să scoată un turn-based strategy – Field Commander.

Am fost la The Legend of Zorro, sequelu’ filmului de acum câţiva ani cu Banderas şi Catherine Zeta-Jones. Care mai degrabă ar fi trebuit să se numească “Aventurile lui Zorro junior”, pentru că prâslea îşi face de cap cam tot filmul, în timp ce taică-su îşi ia bataie de la toate personajele secundare în toate modurile cu putinţă. În rest, filmu’ e o propagandă de ţi se face greaţă, aviz amatorilor de filme Hollywood-iene în care ţi se explică ce mare, tare şi bună e America (să vedeţi cum visul de o viaţă al tuturor mexicanilor – de la don la ultimu’ amărât de miner – e să devină americani 🙂 Şi dă-i şi bagă cu patriotism de ţi se scoală mândria-n tine că eşti american. Dacă eşti, that is.

Apoi ar fi Jarhead. Film de război, dar fără război. E despre primul război din golf, în care infanteria a cam frecat menta în timp ce aviaţia a ras tot ce se putea de la distanţă. Destul de drăguţ ca poveste şi măcar e genul de film care îţi arată şi alt aspect decât cel al trupelor americane eliberatoare. Interesant aspectul moralului soldaţilor, care îşi petrec timpul măcinaţi de gândul infidelităţilor prietenelor/soţiilor rămase acasă şi luptând cu nevoia uriaşă de a se descărca cumva.

Am mai văzut şi ultimul Hairy Potter. Ce să zic, are de toate pentru toată lumea. Şi poveşti pentru copii, şi dans pentru gagici, şi efecte speciale să ai la ce zgâii ochii. Merită văzut, mai ales dacă v-au plăcut celelalte.

Am lăsat la sfârşit Aeon Flux, ultimul SF de acţiune apărut. Cu domnişoara Charlize Theron în prim plan, în costum mulat şi cu chef de bătaie. Atât chef de bătaie are fata asta, că nu prea face altceva tot filmul. Dacă vreţi să vedeţi bătăi între gagici, merge. În rest, filmul e o porcarie ordinară, fără vreun sens sau logică, pentru care în mod clar nu merită să daţi banii. Luaţi-l de pe net dacă sunteţi fani ai domnişoarei, dar măcar beţi ceva înainte de a vă uita la el că poate doar aşa n-o să vă dezamăgească.