New York, 7:21 PM, sediul Innovation Ads. Am terminat tot ce aveam de făcut pentru azi şi mâine (când o să fiu la şcoală) şi în loc să plec spre casă m-am gândit să mai scriu totuşi câteva rânduri la blog. Au trecut mai bine de două luni de când am scris ultimul post… Abia începusem munca şi aşteptam cu nerăbdare să ne mutăm. Lucru care nu s-a dovedit a fi lipsit de greutăţi, mult peste aşteptările noastre. Dar să le luăm pe rând…
Serviciul
Cu toate că oficial sunt angajatul unei firme de consultanţă – Aquent – din prima zi am considerat că lucrez pentru compania la care m-au trimis respectivii – Innovation Ads. Unde am întâlnit nişte oameni super de gaşcă şi un environment în care lucrez cu plăcere. Compania este micuţă – în jur de 40 de oameni împărţiţi între headquarters-ul din New York şi branch-ul din Florida – dar extrem de successful pe bucăţica ei de piaţă. Care este – vorba lu’ Vanghelie – Request-Based Marketing, adică atunci când consumerii se înscriu voluntar la diverse pragrame/mailing-lists/servicii. Compania a fost înfiinţată de doi puşti – au sub 25 de ani – care în mai puţin de 2 ani au reuşit să o aducă pe locul 3 în lista firmelor de profil din America (primele două sunt ditamai corporaţiile). Ca organizare, avem câteva departamente – development, sales, marketing (care, ironic, are doar un singur om), media buyers. Cred că e inutil să zic unde mă încadrez eu…
Ca localizare, headquarters-ul companiei se afla la etajele 13 şi 14 dintr-unul din zgârie-norii din Financial District (în partea de sud a Manhattan-ului). Sunt la doi paşi de unde lucrează Roxana – la cea mai mare companie de tax reclaims din State – şi la o aruncătură de băţ de Wall Street. Practic aici sunt numai clădiri cu birouri (cu 30-40 de etaje) iar străzile sunt pline ochi de restaurante, pizzerii şi baruri cu specificuri din toate colţurile lumii.
Cu colegii mă înţeleg mai mult decât bine, se pare că şi aici – ca şi la SIVECO – am parte de un grup de oameni foarte de treabă cu care pot să-mi petrec timpul cu plăcere. Suntem o echipă de 5 programatori, una bucată şef (programator şi el) şi pot să-l bag în oală şi pe adminul de reţea, care e cazat în acelaşi birou cu noi. Câteva cuvinte despre fiecare, ca de acum încolo să mă pot referi la ei după nume:
- Scott – e PMul nostru. Om la 30 şi ceva de ani, cu nevastă şi doi copii mici. Mare fan al cărţilor şi filmelor SF – cu menţiune specială pentru Battlestar Galactica. Marea majoritate a timpului şi-o petrece la telefon cu şefii companiei care – nefiind tech-people – îi cer să facem o gramadă de absurdităţi. După ce reuşeste se scoată ceva inteligibil de la ei, urmează un brainstorming cu noi în care ne luăm fiecare o bucată de plăcintă. În rest îşi petrece timpul făcând mişto de celelalte departamente şi de membrii acestora. Glume de programatori… 🙂 O altă activitate favorită (dar rară, ce-i drept) este înnebunitul oricărui telemarketer care are ghinionul să nimerească la el şi să încerce să-i vândă ceva la telefon. Rezultatul este tragi-comic (depinde din perspectiva cui priveşti) şi sunt şanse mari să se lase cu internarea uneia dintre părţi într-un spital de nebuni. Dar vă mai povestesc de asta altă dată…
- Elliott – este Lead Programmer-ul grupului. Vine din Belgia. Are doar vreo 25 de ani dar lucrează de pe la 16-17 în web development. Are o gramadă de site-uleţe afiliate la tot felul de portaluri web care îi aduc un income bunicel. În timpul liber programează softuleţe pentru PSP, marea lui iubire. Care este de asemenea marea iubire a cam tuturor celorlalţi, fiecare cumpărându-şi câte o jucărie de-asta. Doar eu am rămas ultimul, şi nu cred că mai rezist mult…
- Francis – cel mai funny din toată gaşca, nu trece zi fără să scoată ceva din el care să ne facă să ne stricăm de râs sau să freak out vreunul din gigeii din celelalte departamente – de obicei ambele. E născut în Hong Kong, dar e aici de pe la 6 ani. Fost jucător de MMORPGuri, s-a lăsat cu greu de WoW şi Guild Wars. Acum se joacă acasă, în metrou şi la muncă pe PSP.
- Yacine – singurul din echipă căruia n-am putut să-i pronunţ numele în primele două zile cât am fost aici (şi numele de familie e la fel de weird). E cel mai “multinaţional” dintre toţi, fiind de naţionalitate francez, născut în Algeria şi crescut în Etiopia. De vreo câteva luni are green card american, dupa 6 ani de aşteptare. Gives me hope…
- Eric – al doilea asiatic din echipă, are un trecut şi o viaţă personală extrem de misterioase, despre care glumeşte tot timpul. Sau nu, că nu prea putem să ne dăm seama. Scott e de părere că în timpul liber Eric conduce mafia chinezească din New York şi că job-ul ăsta e doar un cover. Tot ce se poate.
- Craig – este adminul nostru de reţea. N-are nici o treabă cu programarea, chit că în ultima vreme l-a cam pus Scott să-şi bage nasul prin PHP ca să mai facă chestii triviale să nu ne pierdem noi timpul. Când n-are ce face (80% din timp) se joacă Star Wars Galaxies. La muncă, lângă noi. Mă rog, ar trebui şi să menţionez că e prieten din copilărie cu preşedintele firmei… Are o plăcere nebună să ne povestească despre ce abilităţi a mai învăţat Jedi-ul lui şi ce dubiozităţi de animale a mai vânat pe nu-ştiu-ce planete. Dar ne convine, că ne face rost de tot felu’ e hardware (practic el comandă tot ce înseamnă echipament în firmă).
Cam ăştia-s băieţii cu care-mi petrec cea mai mare parte din zi. Care pentru o bună bucată de timp (aproape o lună) a însemnat cam 12-14 ore pe zi… Am avut un ditamai proiectul de terminat într-un timp record şi s-a lăsat cu toată echipa plecând pe la 11-12 noaptea acasă. Dar cu toate că au fost nişte săptămâni extrem de obositoare (mai ales cuplate cu nebunia cu mutatul), trebuie să recunosc că au fost totuşi nişte seri pretty fun. Free food, free drinks şi caterincă… Apoi acasă cu taxi-ul (plătit şi el de firmă) şi a doua zi o luam de la capăt.
De vreo 2-3 săptămâni însă lucrurile au intrat în normal şi plecăm şi noi la ore mai sănătoase. E puţin mai greu pentru că acum sunt la muncă doar trei zile pe săptămână (restul sunt la şcoală) şi trebuie să am grijă şi de ce se întâmplă când nu sunt aici. Dar vin la muncă cu plăcere şi îmi place foarte mult ce fac aici – aşa că la capitolul ăsta stau foarte bine.
Mutatul
Dacă aş fi ştiut acum o lună cât stress şi nervi o să-mi fac cu mutatul, cred că aş fi tras mult mai mult de zilele libere pe care le aveam.
În America, când te muţi, îţi iei şi mobila cu tine. Sau îţi iei una nouă, după preferinţe. Ideea e că apartamentul/casa în care te muţi e gol-goluţ şi nu are decât unul-două closeturi (care btw, nu înseamnă toaletă sau altceva de genu’, ci un fel de debara cu rafturi şi bară de agăţat haine) şi chestii prin bucătărie (frigider, aragaz). În cazul nostru, casa în care ne mutam (întreg etajul 1 este al nostru) avea două closeturi mari, 4 camere, bucătarie, baie şi un hol. Bucatăria şi baia aveau mobilier şi accesorii, restul era un vid extrem de încăpător, aşteptând să fie umplut. Cele 4 camere sunt respectiv un living room ce se continuă cu un dining room şi care se termină cu un bedroom şi încă o camăruţă mică pe care o vom folosi pe post de office.
Cu vreo lună înainte să ne mutăm (15 august) am început să ne uităm după mobilă. Weekend de weekend mergeam de dimineaţa până seara în magazine de mobilă (sunt o grămadă pe aici) căutând chestii care să ne placă la amândoi. Şi cu greu am găsit câte ceva. Prima chestie pe care am comandat-o – de la Macy’s – a fost un corp de bibliotecă (format din patru bucăţi) pentru ţinut televizorul şi alte chestii. Apoi ne-am luat saltea şi pat. În ziua în care ne-am mutat, doar salteaua ne venise. Patul (frame-ul adică) a venit după o săptămână. Mobila de la Macy’s a venit şi ea dar n-a încăput pe uşă, că era prea mare. Pe chestia asta proprietarii casei (români plecaţi din România acum 25 de ani, prieteni cu tatăl Roxanei) ne-au schimbat uşa, dar nici a doua oară când au venit ăia n-au reuşit să o bage. Aşa că am renunţat şi am început să ne uităm după mobilă ce se poate asambla, casă fim siguri că o putem băga în casă. Aşa am ajuns la IKEA, de unde ne-am luat marea majoritate a mobilei pe care o avem – dulapuri pentru haine, bibliotecă, birou. Pe care le-am luat pe bucăţi, weekend de weekend şi le-am asamblat acasă. Şi ne-am trezit ba cu piese lipsă, ba cu părţi greşite, de-am mers la IKEA până ne-am plictisit. Măcar pot să zic că sunt cât de cât de caşitate şi au cel mai eficient management al spaţiului din tot ce am văzut. Canapea şi fotolii am găsit tot pe la jumătatea lui august, şi trebuia să ne vină în trei săptămâni. Care s-au transformat în 15 septembrie, care l-a randul lui a fost amânat mai departe până pe 30. Iar lunea asta am primit o scrisoare cum ca au în continuare probleme şi o să facă delivery-ul pe 28 octombrie… Aşa că sâmbătă mergem să le dăm în cap cu comanda şi să ne căutăm altă canapea.
Am avut aventuri şi cu mobila veche a Roxanei. Pe care ea nu vroia să o păstreze, dar nici să o arunce. Aşa că am încercat să o vindem, pe net. N-a vrut s-o dea unora care îi ofereau mai puţin decât ceruse – cu toate că eu am insistat să le dăm să scăpăm de ele – aşa că până la urmă nu le-a mai vrut nimeni şi ne-am trezit cu ele în braţe în ziua în care trebuia să golim vechiul apartament. Tot sperând că va găsi totuşi pe cineva cui să i le dea, le-am cărat la noua casă (noaptea, pe la 2). Toate mai puţin canapeaua, pe care nu aveam cum să o cărăm nici cu maşina (break) a lui taică-su, şi pe care am lăsat-o frumuşel pe stradă. Dezmembrată, că n-am putut nici s-o scoatem pe uşă calumea. Iar dacă vă intrebaţi, celelalte bucăţi – pe care le-am cărat dincolo – au avut şi ele parte de acelaşi sfârşit, pentru că aveam nevoie de spaţiu pentru mobila nouă pe care am asamblat-o.
Joia viitoare trebuie să ne vină mobilierul pentru sufragerie (pentru televizor), comandat din altă parte şi care e demontabil. Sper ca weekendul ăsta să rezolvăm ceva şi cu canapeaua şi fotoliile, ca deja mi-a ajuns de căutat mobilă cât pentru două vieţi. Şi tot ne mai trebuie masă pentru dining-room…
Şcoala
Între timp am început şi şcoala… Master în Internet Technologies la Bloomfield College. Practic am un curs de engleză (obligatoriu pentru toţi studenţii străini), un curs de CCNP şi unul de Security for Wireless Networks. Acum, e drept că-s frumoase şi interesante, dar adevărul e că nu mă aştept să fac aşa ceva în viaţă. Cu toate astea, am avut ocazia de multe ori să constat că cele mai simple chestii pe care le-am învăţat cândva au ajuns să-mi folosească – uneori chiar în cele mai neaşteptate ocazii (în Anglia sau Italia de exemplu).
Ce e mai naşpă cu şcoala e că îmi trebuie cam o oră jumate ca să ajung acolo, şi depind de orarul (fix) al bus-urilor. Ar mai fi şi trenul, dar ăla mă lasă mai departe de colegiu şi tot din oră în oră e. Dacă la plecare nu-i mare baiul – că pot să plec cu 10-15 minute înainte ca să fiu sigur ca nu-l pierd – la întoarcere, seara, e mai distractivă situaţia, în sensul că dacă n-am prins busul de 8:50, iau frumos poziţia de pe loc repaus până la 9:50, când vine următorul. Ceea ce nu e tocmai cea mai plăcută situaţie în care să te aflii. De mers merg în fiecare marţi de la 10 – am engleză, SWAP şi de la 5 la 9 CCNP – şi joi de la 1 – iar engleză şi încă patru ore de CCNP, tot până la 9. Ceea ce înseamnă ca ajung acasă pe la 10:15. Pe bus şi în metrou de obicei citesc ori pentru CCNP, ori diferite reviste pe care mi le iau pe-aici (cum ar fi PC Gamer UK) sau Academia Caţavencu, la care mi-am făcut cont pentru versiunea online şi îmi tipăresc în fiecare săptămână PDF-ul cu ediţia curentă. Dacă aş găsi pe net şi Cronica Cârcotaşilor, aş fi cel mai fercit, dar din păcate băieţii care mai puneau torrenturi cu CC s-au cam lăsat de meserie…
La şcoală merg împreună cu alţi opt români – studenţi la Master la Universitatea “Transilvania” din Braşov – printre care şi un văr de-al meu (prin el am aflat eu de povestea asta, cu master în State la Bloomfield). Ei nu stau nici pe departe la fel de bine ca mine (cu casă, serviciu, etc.), fiind cazaţi într-un cămin cam vai de el şi având nişte job-uri prin campus (ăia care au). Deocamdata trag tare cu învăţatul şi luatul de certificări care să-i ajute să-şi găsească chestii calumea.
Cursurile sunt ok. Cel de engleză este deosebit de plictisitor, profa recunoscând după testul iniţial că noi nu prea avem nevoie de cursul ăsta, dar n-avem ce face că-i obligatoriu. Practic facem elements of business writing, abstracte la diferite articole şi discuţii pe teme de business (în general legate de IT). SWAN-ul abia l-am început aşa că nu pot spune mare lucru despre el, aşa că rămâne piesa de rezistenţă – CCNP-ul. Pentru cei care nu ştiu, Cisco Certified Network Professional reprezintă al doilea nivel de certificare de la Cisco, după CCNA. De care – în mod evident – ai nevoie ca să înţelegi despre ce e vorba. Din păcate, din gaşca de nouă români numai unul singur are CCNAul luat, respectiv posesorul blogului pe care tocmai îl citiţi. Ceilalţi trebuiau să şi-o dea înainte să vină, dar au tot amânat-o până când s-au trezit aici. În concluzie, cursul se desfăşoară în felul următor: proful ne explică ceva teorie şi ne dă o problemă. De obicei eu o fac şi ies la tablă să o explic. Dacă dintr-un motiv sau altul mi-e lene sau am chef de făcut orice altceva, pot să treacă şi două ore fără ca cineva să facă ceva. Mai se plictiseşte proful şi ne mai zice el uneori, dar de obicei aşteaptă să rezolv(ăm) problema. După primele două săptămâni s-a cam prins el că vorbeşte pentru un singur student şi a început să ia măsuri. Oricum, predă destul de bine şi avem tona de materiale la dispoziţie (ditamai cărţile de CCNP, tot felul de references şi guides în format electronic) şi bineînţeles, echipamente pe care să ne jucăm. După curs eu fug să prind busul în timp ce restul băieţilor rămân în lab să se uite la filme pe proiector 🙂
În concluzie
Aşa că începând din septembrie am un program cazon, cu plecat de acasă dimineaţa şi întors seara târziu, cu serviciu 3 zile pe săptămână şi şcoală în celelalte două. După cum vă spuneam mai sus, în ultimele săptămâni s-au mai liniştit lucrurile la muncă şi pot să ajung acasă la ore normale, dar timpul se duce rapid pe teme pentru cursurile de CCNP si SWAN.
Cât despre blog, de acum înainte o să incerc să scriu mai des dar mai puţin – în măsura în care timpul îmi va permite – ca să nu mai ajung ca acum când am de povestit tot ce s-a întâmplat în ultimele 2 luni. Postul ăsta l-am început miercuri seara, dar abia acum am reuşit să-l termin şi să-l pun pe net. E vineri, 1:37 noaptea. O tai şi eu la culcare, noapte bună.