VIAŢA PLINĂ DE AVENTURI ŞI PERIPEŢII A LUI CRISTI ÎN AMERICA.
Wow, încă puţin şi se face un an de când n-am mai scris… Faza e că după ce am fost în România 3 săpt. în ianuarie, am găsit lucrurile date peste cap la muncă şi a fost downhill de acolo… Plus că preferam să ma relaxez când ajungem acasă în loc să stau să scriu poveşti.
Well, cum zice şi titlul, am zis să mai încerc o data. Noul blog îl găsiţi la http://blog.cristianradu.com/. See ya there.
Că alt titlu mai potrivit n-am găsit. Nu stau mult la scris, că e aproape 1 şi mâine trebuie să mă duc la muncă, dar am vrut să mai zic câteva vorbe despre ultimele zile.
Marţi a fost ultima zi de şcoală, în care trebuia să predau un proiect la CCNP şi să-mi dau examenul final la Security. Din păcate (actually, din fericire) tot marţi a fost şi prima zi de grevă a MTA-ului (Metropolitan Transportation Authority), echivalentul american al RATB şi Metrorex. Care acum un an s-a plâns să nu are bani şi că dă colţu’, aşa că primăria i-a aprobat o mărire de tarife. Un an mai târziu, MTA-ul raportează un profit de 1 miliard de dolari. Acum în decembrie expira contractul dintre companie şi sindicat, aşă că gigeii au sărit la interval şi au cerut măriri de salarii şi alea-alea, că doar aveau de unde. Compania a sărit ca arsă şi a început să delapideze banii mai ceva ca FMI-ul, ca să n-aibă sindicaliştii de unde să mai ceară. Mai adăugaţi şi nişte ameninţări cu datul afară şi procese de sute de mii de dolari şi vă iese o fiertură de toată frumuseţea. Care a dat în clocot marţi dimineaţă, paralizând aproape tot oraşul. E drept, sindicaliştii ameninţau de ceva vreme aşa că nu a picat chiar pe nepregătite, dar nici bine nu a fost. Pe autostrăzile ce duc în Manhattan au fost cozi de peste 4 ore şi vă daţi seama ce era şi în oraş. Primăria a impus o regulă cum că nu au voie să intre în Manhattan decât maşinile cu minim 4 persoane, aşa că foarte multă lume s-a grupat care în funcţie de unde mergea şi au share-uit taxi-uri. Restul au luat-o frumuşel la picior şi s-au dus la muncă pe jos.
Eu trebuia să fiu în Bloomfield pe la 4, dar cum n-aveam nici un chef să merg două ore ore şi ceva pe jos până în Port Authority, am dat nişte telefoane şi am arajat să dau proiectul prin mail. Examenul oricum era online, aşa că nu era mare diferenţă. Drept urmare mi-am petrecut ziua terminând ultimele chestii pentru şcoală şi uitându-mă la episoade de Firefly. Roxana a reuşit şi ea să-şi convingă şeful să lucreze de acasă, aşa că am avut amândoi parte de o zi (aproape) liberă.
Miercuri şi joi am ajuns la serviciu cu o maşină închiriată de Scott. Nu prea am de ce să mă plâng, venea dimineaţă maşina să mă ia, mă ducea la serviciu, seara veneam înapoi şi de obicei mergem toată gaşca să mâncăm undeva. Într-una din seri, după ce ajunsesem acasă, Francis a venit cu Xbox-ul pe la mine şi am încins nişte Mortal Kombat până la 2 dimineaţa. Cam aiurea la început cu controller-ul (eu fiind obişuit cu tastatura), dar după ce-ţi dai drumul merge ca uns.
Joi seara greva s-a terminat aşa că vineri am ajuns la muncă cu metroul, ca de obicei. Seara am fost cu Francis, Tim si Yacine într-un bar de pe lângă noi şi-am sărbatorit un preview de Crăciun. Sâmbătă am făcut ultimele cumpăraturi şi în sfârşit mi-am văzut şi eu ultima dorinţă îndeplinită: mi-am luat biroul mult aşteptat. Nemernicii de la IKEA l-au avut în sfârşit în stoc aşa că m-am întors cu ditamai cutia plină de bucăţi de lemn. Drept urmare mi-am petrecut ajunul Crăciunului cu şurubelniţa şi ciocanul, montându-mi biroul. Mai jos sunt poze după ce l-am terminat de montat şi apoi cu tot ce trebuie pe el.
Şi a venit şi Crăciunul… şi a venit Moşul şi mi-a lăsat cadouri (se pare că am fost cuminte anul ăsta). Am încercat toată dimineaţa să sun în ţară dar n-am reuşit să prind decât numere de fix, restul liniilor fiind ocupate. 
Pe la prânz am prins câteva momente mai libere şi am vorbit cu ai mei şi cu câţiva prieteni (cei al căror numar de telefon îl ştiam). Masa de Crăciun am făcut-o la mătuşa Roxanei (unde oricum mergem în fiecare duminică să luăm prânzul) împreună cu vărul ei, prietena lui şi familia ei. Vremea a fost cam naşpă – nu a fost zăpadă deloc şi a mai şi plouat toată ziua, dar oricum n-am petrecut mult timp pe afară aşa că a fost ok.
În concluzie, ce pot să zic decăt să vă urez la toţi sărbători fericite şi tot ce vă doriţi de la anul care vine. O să încerc să mai scriu un post după Revelion să vă spun cum am petrecut (o să avem un party la noi acasă) după care… ne vedem în România 😉
Doamnelor şi domnilor, după aproape 6 luni de la mutarea în casă nouă sunt mândru să vă anunţ că în sfârşit avem tot ce ne trebuie. Mă rog, aproape. Adică tot vreau să îmi iau un birou, că deocamdată stau cu masa veche a Roxanei care e şubredă vai de mama ei. Şi l-aş fi luat sâmbăta trecută dacă deştepţii de la IKEA nu ar fi încurcat stocurile şi ar fi adus altceva din magazie. Şi pentru ca e în secţiunea de self-serve, nici nu pot să fac rezervare la el, aşa că până ajung din nou la magazin (la vreo 40 de minute distanţă cu maşina) sigur or să se dea toate, că şi aşa am aşteptat 2 luni să le vina în stoc. E foarte căutat, mai ales pentru firme, pentru că e simplu şi solid. Adică exact ce vreau eu de la un birou, nu tot felul de briz-briz-uri ce crapă dacă pui un monitor de 19” pe ele.
Dar destul despre frustrarea mea cu IKEA (huo!) şi mai bine să revenim la lucruri mai pozitive, adică la chestiile pe care în sfârşit le avem. Respectiv canapea şi televizor pentru sufragerie, dining room table şi noptiere. După cum v-am zis câte ceva în posturile precedente, cu canapeaua a fost o ditamai aventură, cu amânări peste amânări. Ceea ce e foarte neobişnuit aici, mai ales la un chain important cum era cel la care mersesem noi. Într-un final ni s-a explicat că sunt niste probleme între ei şi producator şi că practic habar nu au când vor primi respectivul model în stoc. Aşa că ne-am ales alt model, mai mare, din piele, şi i-am pus să ne dea discount-uri pentru cât am aşteptat. În concluzie, de joia trecută avem ditamai canapeua ce acoperă aproape tot peretele din sufragerie. Într-una din părţi are un recliner – adică fotoliu cu chestie de sprijinit picioarele şi care se întinde pe spate – iar cealaltă se desface într-o canapea.
Dumincă ne-am luat şi televizor – un SONY WEGA de 32” – o minunăţie de big screen TV, cum îmi place mie. Am luat şi un DVD recorder (ca să poată Roxana să-şi înregistreze show-uri când nu e acasă) şi deja am pierdut câteva nopţi (în weekend) uitându-ne la filme. O plăcere…
De fericire că în sfârşit am terminat cu mobilatul casei, am făcut poze peste poze aşa că puteţi să vedeţi şi voi câte ceva. Am pus şi câteva de dinainte, de când eram cu casa aproape goală.
Dar să revenim şi la titlul postului. Ta-daaa! Pe 10 ianuarie vin în România, pentru o vacanţă de 3 săptămâni (până pe 31). Mi-am făcut rezervare (zbor cu Swiss Air) şi am luat şi biletele, aşa că totul e aranjat. Deja lumea şi-a rezervat spaţiu la mine în bagaje, punându-mă să aduc tot felul de aparate şi gadget-uri, de voi ajunge acolo ca un Moş Crăciun mai întârziat. Numai să nu mă întrebe ăia la Vama de sănătate. Oricum, eu abia aştept 🙂 Mai e doar o lună…
Până atunci ar fi frumos să mai lăsaţi şi voi un comment pe ici, pe colo, că aşa îmi lasă blogul ăsta senzaţia de vorbit singur… Ştiu că majoritatea nici nu-l verifică dacă nu-i anunţ cu un mail că am facut update (şi nici nu pot să le reproşez ceva, că doar nu scriu prea des), dar încetul cu încetul îmi pierd şi eu interesul, mai ales că vorbesc cu mulţi pe messenger şi le mai povestesc ce-am facut. Sincer să fiu n-aş scrie chestiile astea acum, la 3 noaptea, dacă n-aş fi primit o “mustrare” de la o cititoare care s-a plâns că de la o vreme cam trag chiulu’ la blog. Aşa ca iar m-am pus pe scris, încercând să acopăr toate subiectele de care aş fi vrut să povestesc în ultima perioadă. Şi poate din când în când o să mai răspundeţi şi voi cu vreo părere sau întrebare, că prea vorbesc de unul singur.
După luni şi luni de tărăgăneală în care am tot stat în expectativă să-mi iau un Palm Tungsten sau un Axim x50 ca să pot să mai citesc din teancul de ebooks-uri, m-am ales cu o a treia variantă, respectiv consola portabilă de la Sony, PSP. Am menţionat mai de mult că toţi colegii mei de la muncă au aşa ceva şi mă tot băteau la cap să intru în rându’ lumii, dar picătura care m-a convis până la urmă a fost ecranul dispozitivului – care bate orice PDA la fundul gol. Aşa că am decartat 250$ (plus încă vreo 60$ pentru un memory card de 1GB) şi m-am făcut cu jucarie… Mi-am luat şi două jocuri, un RPG japonez cu grafică pixel art (my fav) şi Grand Theft Auto: Liberty City Stories, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Colegii m-au ghiftuit cu tot felul de softuleţe pirat, de la ebook reader-e la emulatoare de Nintendo, SNES şi GameBoy. E drept că pentru citit cărţi folosesc acum browserul intern (are WiFi jucăria şi poţi să te joci multiplayer sau să te dai pe net cu ea). În ultima vreme însă mi-am pus pe ea o gramadă de filme (episoade din Firefly) şi mă uit la ele pe bus când merg la şcoală. De citit citesc pe subway dimineaţa, spre serviciu. De jucat, destul de rar, când îmi vine cheful. Aştept să vină februarie când or să scoată un turn-based strategy – Field Commander.
Am fost la The Legend of Zorro, sequelu’ filmului de acum câţiva ani cu Banderas şi Catherine Zeta-Jones. Care mai degrabă ar fi trebuit să se numească “Aventurile lui Zorro junior”, pentru că prâslea îşi face de cap cam tot filmul, în timp ce taică-su îşi ia bataie de la toate personajele secundare în toate modurile cu putinţă. În rest, filmu’ e o propagandă de ţi se face greaţă, aviz amatorilor de filme Hollywood-iene în care ţi se explică ce mare, tare şi bună e America (să vedeţi cum visul de o viaţă al tuturor mexicanilor – de la don la ultimu’ amărât de miner – e să devină americani 🙂 Şi dă-i şi bagă cu patriotism de ţi se scoală mândria-n tine că eşti american. Dacă eşti, that is.
Apoi ar fi Jarhead. Film de război, dar fără război. E despre primul război din golf, în care infanteria a cam frecat menta în timp ce aviaţia a ras tot ce se putea de la distanţă. Destul de drăguţ ca poveste şi măcar e genul de film care îţi arată şi alt aspect decât cel al trupelor americane eliberatoare. Interesant aspectul moralului soldaţilor, care îşi petrec timpul măcinaţi de gândul infidelităţilor prietenelor/soţiilor rămase acasă şi luptând cu nevoia uriaşă de a se descărca cumva.
Am mai văzut şi ultimul Hairy Potter. Ce să zic, are de toate pentru toată lumea. Şi poveşti pentru copii, şi dans pentru gagici, şi efecte speciale să ai la ce zgâii ochii. Merită văzut, mai ales dacă v-au plăcut celelalte.
Am lăsat la sfârşit Aeon Flux, ultimul SF de acţiune apărut. Cu domnişoara Charlize Theron în prim plan, în costum mulat şi cu chef de bătaie. Atât chef de bătaie are fata asta, că nu prea face altceva tot filmul. Dacă vreţi să vedeţi bătăi între gagici, merge. În rest, filmul e o porcarie ordinară, fără vreun sens sau logică, pentru care în mod clar nu merită să daţi banii. Luaţi-l de pe net dacă sunteţi fani ai domnişoarei, dar măcar beţi ceva înainte de a vă uita la el că poate doar aşa n-o să vă dezamăgească.
Ah, toamna! Ce vreme minunată! Ploaie, vânt, zile scurte, frig, iar ploaie, vânt şi un chef de viaţă de-ţi vine să-l arunci. Ce mai, timpul perfect să stai în casă şi să te uiţi la un film sau sa te joci ceva. Asta până îţi dai seama că trebuie să pleci spre muncă/şcoală şi orice urmă de fericire dispare subit. Yuck.
Au mai trecut câteva săptamâni de la ulitmul post. Hmmm, cred că e a treia oară când folosesc fraza asta, de obicei pentru introducere. Încă puţin şi o fac şi titlu. Mai ales că m-am tot lăudat în ultimele posturi că o să scriu mai des, blah, blah, o să pun poze, etc. Eh, iete că n-am apucat nici să scriu şi nici să pun poze (poate-poate în postul viitor, dacă găsesc vreo ora liberă în care să le scot din cameră, resize-uiesc, fac thumbnails, uploadez şi să scriu cod HTML pentru ele), dar nici alţii n-au făcut-o (a se vedea link-urile din dreapta). Dar decât să ne certam mai bine un cântec vesel să cântăm. Errr… sau să vedem ce-am mai făcut în ultima vreme.
Munca merge bine, spre mai bine. Scott a angajat doi gigei pentru dezvoltare şi i-a plasat în subordinea mea, să le dau de lucru când sunt prea ocupat. Adică tot timpul. Deocamdată i-am pus să înveţe sistemul, că degeaba le dau să facă chestii dacă n-au habar cum merg lucrurile. În rest, se pare că sunt şanse că firma să mă angajeze full-time, adică să-mi sponsorizeze viza de muncă. Ceea ce ar fi foarte bine din mai multe motive, incluzand faptul că n-ar mai trebui să-mi pierd timpul cu şcoala în Bloomfield. Dar cum lucrurile sunt deocamdată într-o fază incipientă, voi reveni cu detalii când vor începe să se mişte.
Şcoala devine din ce în ce mai plictisitoare. Mi-am cam pierdut interesul în CCNP (ca şi proful de altfel, care după primele săptămâni s-a prins că marea majoritate a studenţilor n-au CCNA-ul şi sunt cam pe dinafară) şi cu cursul de Security e cam la fel. La engleză mai avem câte un invitat din mediul business sau vreun inginer de la NASA cu care se incinge o discuţie mai interesantă. În rest, plictiseală cruntă.
Socializing-ul merge mai bine. Weekendul ăsta a fost Halloween-ul (practic a fost luni, dar toată lumea sărbătoreşte în weekend), aşa că sâmbătă am fost cu Roxana, Linh şi câţiva prieteni la un show pe această temă, undeva în afara oraşului. Pretty fun, cu vreo trei haunted houses şi un cornfield maze. E drept, sursa principală de entertainment nu au fost performerii, ci jumătea feminină a grupului – care a avut parte de un şir continuu de sperieturi şi a reacţionat în consecinţă. Păcat că n-am avut voie să facem poze.
Tot la capitolul ăsta, duminică am ieşit în oraş să o sărbătorim pe Roxana. Care e tare mâhnită că a făcut 26 de ani, un fel de eternitate mai mică aşa, practic vârsta de pensionare. Dar am ademenit-o cu dulciuri şi prăjituri şi a uitat şi de asta.
În rest… nu prea a mai fost vreun rest. Singura experienţă notabilă a fost weekend-ul trecut când mi-am folosit pentru prima oara iPod-ul şi am avut contact cu minunata aplicaţie iTunes. Acum, eu îi înţeleg pe băieţii de la Apple care au făcut-o pentru Average Joe, dar pe mine m-a lasat rece de la prima întalnire. Când după ce mi-a cerut să-i zic unde îmi ţin MP3-urile (vreo 3.800 de fişiere, aproximativ 40 GB), s-a apucat voiniceşte să mi le încarce pe toate în nano. Care, săracul, a sughiţat după cei 4 GB pe care îi are din naştere. Aşa ca i-am dat frumos două palme iTunes-ului (prin Options pe la ‘Auto synchronize playlists’) şi m-am pus pe căutat programe mai inteligente. Fără vreun succes răsunator până acum.
Restul timpului mi l-am petrecut cu Age of Empires III, un joc pe care îl aştept de câţiva ani buni. Ce pot să zic, grafică excepţională dar cam scârţâie la gameplay. E drept, e şi o perioadă care nu prea mă atrage (prefer armele medievale şi catapultele în locul muschetelor şi tunurilor). Şi au mai şi scos câteva chestii bune din primele două – se pare că odată cu formarea armatelor regulate soldaţeii nu mai au habar ce-s alea formaţii sau patrulare. Dar măcar corăbiile sunt o minunăţie şi e o plăcere să te dai cu ele huţa pe valuri.
Miercurea trecută a ieşit Civilization IV, aşa ca orice urmă de timp liber s-a dus pe apa sâmbetei, one turn at a time. Adevărul e că singurul motiv pentru care scriu acum acest post este că mă plictisesc de moarte la cursul de CCNP (şi am terminat de citit tot ce era nou pe bash.org, thedailywtf, theonion…). În consecinţă vă urez o seară placută, eu ma întorc la capitala imperiului meu mongol, care peste un turn-două îmi construieşte ditamai space shipu’. Over and out.
Şi-a mai trecut o săptămână fără să apuc sa scriu două cuvinte, chestie datorată în mare parte unei răceli care m-a acostat joia trecută, pe o ploaie torenţială. Cu toate că aveam umbrelă, când am ajuns la metrou eram uscat doar de la gât în sus (şi metroul e doar la 5 minute distanţă de casă) şi aşa am stat toată ziua la şcoală. Drept urmare reiau firul povestirii din weekend-ul de acum două săptămâni.
Vineri seară am fost să văd Serenity. Super film, vi-l recomand din toată inima. Şi merită să-l vedeţi la cinema, nu să va chinuiţi să înţelegeţi ceva de pe un release filmat în sală. Pentru cunoscătorii de SF am găsit un review al filmului scris de Orson Scott Card în care îl laudă ca fiind cel mai marfă film SF ever. Aşa că daţi fuga la cinema când apare.
Roxana s-a apucat şi ea de nişte cursuri (finance, global politics) pe care i le plăteşte jobul. Trei dintre ele sunt în timpul săptămânii, după serviciu, iar altul sâmbăta, de la 9 la 4. Mă rog, ăsta durează doar vreo 3 săptămâni. Nu-i ajută ei mare lucru, dar măcar sunt gratis şi învaţă chestii care o interesează.
Sâmbătă am profitat de faptul că Roxana era la curs şi am fost la un release tournament de Magic: The Gathering. Spre deosebire de România, aici am de unde să-mi iau cărţi, dar nu mai am timp absolut deloc şi nici prieteni cu care să joc 🙁 Dar măcar de 3 ori pe an o să mă duc la turneele de prerelease/release.
Seara am fost la un concert al unui tribute-band Iron Maiden. Undeva într-un bar în Queens, plin cu rockeri şi rockeriţe. Au cântat destul de marfă baieţii şi am avut parte de o atmosferă pe masură. Am plecat pe la 1 totuşi că eram amândoi morţi de somn.
Joi m-am procopsit cu răceala nenorocită de care vă spuneam la început. Medicamente, fructe, vitamina C. Acum când scriu aceste rânduri aproape mi-a trecut.
Vineri seară am ieşit cu nişte prieteni la un sushi restaurant ca să-l cunoaştem pe noul priten al lui Linh. Care probabil că s-a panicat de câtă lume venea să-l inspecte…ăăă…cunoască aşa că a scos o scuză şi n-a apărut. Evident, ne-am petrecut seara glumind pe seama lui Linh şi a prietenului ei imaginar.
Sâmbătă am fost iar la un restaurant – Red Lobster de data asta – pentru ziua de naştere a prietenei lui Bogdi, Renee (pe care unii din voi aţi cunoscut-o în România când au venit pe-acolo). Cu ocazia asta am încercat o grămadă de dubiozităţi marine (diverse tipuri de crustacee mostly). Verdictul e că dacă treci peste ideea de a ronţăi diverse protuberaţii, gustul e chiar ok.
Duminică am facut ceva ordine prin casa şi ne-am instalat sistemul audio în living. Am primit de la tatăl Roxanei un amplificator, un egalizator şi vreo 6 boxe de lemn de care el nu mai avea nevoie (parcă v-am povestit că el are super echipamente pe-acasă). Mai rămane să ne luăm televizor (pe cel vechi l-am instalat în dormitor) şi vreau şi un DVD player region-free, să pot şi eu să mă uit la Filantropica 🙂
Marţi am fost să vizităm o firmă în Manhattan pe post de road trip al cursului de engleză. BearStearns este a 7-a firmă în lume ca tranzacţii financiare şi ocupă un întreg bloc în centrul Manhattan-ului. Adică 45 de etaje duble (cam cât o clădire cu 90 de etaje). Ne-au făcut un tur complet, de la executive dining rooms şi sălile de conferinţe, la transaction floor-urile unde sute de oameni cumpără şi vând stocuri, acţiuni şi terminând cu etajul cu data center-ul şi cel cu generatoarele de curent. Ne-au povestit că în timpul blackout-ului din august ei şi clădirea alăturată (deţinută de Chase) erau singurii care aveau curent în tot midtown-ul şi aveau lobby-ul de la parter plin cu oameni care intrau să stea la aer condiţionat. Evident că am urcat şi până la ultimul etaj, ca să ne bucurăm de o privelişte super a New York-ului. La plecare am luat masa la caffeteria companiei, mare şi ea cât vreo 2 restaurante puse cap la cap.
Ieri a fost o zi foarte plină la muncă, dar s-a terminat într-un mod neaşteptat. Pe la 5 Scott ne-a strâns la el în birou şi ne-a făcut cadou din partea firmei cate un iPod nano (4 GB, black). Super-marfă jucăria, tot mă gândeam eu sî-mi iau alt MP3 player. Şi mai e şi personalizat, adică are numele meu gravat pe spate. Acum trebuie să-l ascund de Roxana care aproape că vrea să doarmă cu el de ce mult îi place 🙂
Cam atât pentru azi. A, după căutari asidue am reuşit să găsim şi camera foto. Era în maşina, în torpedou. Aşa că probabil postul viitor va avea şi ceva poze. See ya!
După patru luni în care mi-am rupt fundul pe un taburet mârşav (şutit din bucătăria Roxanei) ţin să anunţ cu foarte mare bucurie că sâmbătă mi-am luat scaun. Scaun, dom’le! Microsuede Executive Chair (v-aş da link să-l vedeţi, dar în mod dubios nu-l găsesc pe site la STAPLES). Ca termen de comparaţie, e mult mai marfă decât ăla pe care îl am în România. Acum singura problemă va fi să nu adorm în el, la cât de moale e materialul.
Duminică am fost cu Roxana şi Linh la un festival de artă medievală în Manhattan. Drăguţel, cu jousting, human chess, trubaduri şi alte spectacole. Am făcut şi câteva poze, dar nu cu camera nostră (pe care de când cu mutatul n-am mai găsit-o) aşa că o să dureze un pic până fac rost de ele.
Astăzi dimineaţă am avut primul contact cu nebunia din metroul New Yorkez. O problemă cu unul din vagoane a făcut ca una dintre linii să fie scoasă din uz temporar, aşa că am călătorit spre muncă ca o sardină în cutiuţă. Împreună cu multe, multe alte sardine. Şi asta era abia în al treilea tren, că în primele două n-am putut să ma urc. Ehe, mi-a adus aminte de România…
New York, 7:21 PM, sediul Innovation Ads. Am terminat tot ce aveam de făcut pentru azi şi mâine (când o să fiu la şcoală) şi în loc să plec spre casă m-am gândit să mai scriu totuşi câteva rânduri la blog. Au trecut mai bine de două luni de când am scris ultimul post… Abia începusem munca şi aşteptam cu nerăbdare să ne mutăm. Lucru care nu s-a dovedit a fi lipsit de greutăţi, mult peste aşteptările noastre. Dar să le luăm pe rând…
Cu toate că oficial sunt angajatul unei firme de consultanţă – Aquent – din prima zi am considerat că lucrez pentru compania la care m-au trimis respectivii – Innovation Ads. Unde am întâlnit nişte oameni super de gaşcă şi un environment în care lucrez cu plăcere. Compania este micuţă – în jur de 40 de oameni împărţiţi între headquarters-ul din New York şi branch-ul din Florida – dar extrem de successful pe bucăţica ei de piaţă. Care este – vorba lu’ Vanghelie – Request-Based Marketing, adică atunci când consumerii se înscriu voluntar la diverse pragrame/mailing-lists/servicii. Compania a fost înfiinţată de doi puşti – au sub 25 de ani – care în mai puţin de 2 ani au reuşit să o aducă pe locul 3 în lista firmelor de profil din America (primele două sunt ditamai corporaţiile). Ca organizare, avem câteva departamente – development, sales, marketing (care, ironic, are doar un singur om), media buyers. Cred că e inutil să zic unde mă încadrez eu…
Ca localizare, headquarters-ul companiei se afla la etajele 13 şi 14 dintr-unul din zgârie-norii din Financial District (în partea de sud a Manhattan-ului). Sunt la doi paşi de unde lucrează Roxana – la cea mai mare companie de tax reclaims din State – şi la o aruncătură de băţ de Wall Street. Practic aici sunt numai clădiri cu birouri (cu 30-40 de etaje) iar străzile sunt pline ochi de restaurante, pizzerii şi baruri cu specificuri din toate colţurile lumii.
Cu colegii mă înţeleg mai mult decât bine, se pare că şi aici – ca şi la SIVECO – am parte de un grup de oameni foarte de treabă cu care pot să-mi petrec timpul cu plăcere. Suntem o echipă de 5 programatori, una bucată şef (programator şi el) şi pot să-l bag în oală şi pe adminul de reţea, care e cazat în acelaşi birou cu noi. Câteva cuvinte despre fiecare, ca de acum încolo să mă pot referi la ei după nume:
Cam ăştia-s băieţii cu care-mi petrec cea mai mare parte din zi. Care pentru o bună bucată de timp (aproape o lună) a însemnat cam 12-14 ore pe zi… Am avut un ditamai proiectul de terminat într-un timp record şi s-a lăsat cu toată echipa plecând pe la 11-12 noaptea acasă. Dar cu toate că au fost nişte săptămâni extrem de obositoare (mai ales cuplate cu nebunia cu mutatul), trebuie să recunosc că au fost totuşi nişte seri pretty fun. Free food, free drinks şi caterincă… Apoi acasă cu taxi-ul (plătit şi el de firmă) şi a doua zi o luam de la capăt.
De vreo 2-3 săptămâni însă lucrurile au intrat în normal şi plecăm şi noi la ore mai sănătoase. E puţin mai greu pentru că acum sunt la muncă doar trei zile pe săptămână (restul sunt la şcoală) şi trebuie să am grijă şi de ce se întâmplă când nu sunt aici. Dar vin la muncă cu plăcere şi îmi place foarte mult ce fac aici – aşa că la capitolul ăsta stau foarte bine.
Dacă aş fi ştiut acum o lună cât stress şi nervi o să-mi fac cu mutatul, cred că aş fi tras mult mai mult de zilele libere pe care le aveam.
În America, când te muţi, îţi iei şi mobila cu tine. Sau îţi iei una nouă, după preferinţe. Ideea e că apartamentul/casa în care te muţi e gol-goluţ şi nu are decât unul-două closeturi (care btw, nu înseamnă toaletă sau altceva de genu’, ci un fel de debara cu rafturi şi bară de agăţat haine) şi chestii prin bucătărie (frigider, aragaz). În cazul nostru, casa în care ne mutam (întreg etajul 1 este al nostru) avea două closeturi mari, 4 camere, bucătarie, baie şi un hol. Bucatăria şi baia aveau mobilier şi accesorii, restul era un vid extrem de încăpător, aşteptând să fie umplut. Cele 4 camere sunt respectiv un living room ce se continuă cu un dining room şi care se termină cu un bedroom şi încă o camăruţă mică pe care o vom folosi pe post de office.
Cu vreo lună înainte să ne mutăm (15 august) am început să ne uităm după mobilă. Weekend de weekend mergeam de dimineaţa până seara în magazine de mobilă (sunt o grămadă pe aici) căutând chestii care să ne placă la amândoi. Şi cu greu am găsit câte ceva. Prima chestie pe care am comandat-o – de la Macy’s – a fost un corp de bibliotecă (format din patru bucăţi) pentru ţinut televizorul şi alte chestii. Apoi ne-am luat saltea şi pat. În ziua în care ne-am mutat, doar salteaua ne venise. Patul (frame-ul adică) a venit după o săptămână. Mobila de la Macy’s a venit şi ea dar n-a încăput pe uşă, că era prea mare. Pe chestia asta proprietarii casei (români plecaţi din România acum 25 de ani, prieteni cu tatăl Roxanei) ne-au schimbat uşa, dar nici a doua oară când au venit ăia n-au reuşit să o bage. Aşa că am renunţat şi am început să ne uităm după mobilă ce se poate asambla, casă fim siguri că o putem băga în casă. Aşa am ajuns la IKEA, de unde ne-am luat marea majoritate a mobilei pe care o avem – dulapuri pentru haine, bibliotecă, birou. Pe care le-am luat pe bucăţi, weekend de weekend şi le-am asamblat acasă. Şi ne-am trezit ba cu piese lipsă, ba cu părţi greşite, de-am mers la IKEA până ne-am plictisit. Măcar pot să zic că sunt cât de cât de caşitate şi au cel mai eficient management al spaţiului din tot ce am văzut. Canapea şi fotolii am găsit tot pe la jumătatea lui august, şi trebuia să ne vină în trei săptămâni. Care s-au transformat în 15 septembrie, care l-a randul lui a fost amânat mai departe până pe 30. Iar lunea asta am primit o scrisoare cum ca au în continuare probleme şi o să facă delivery-ul pe 28 octombrie… Aşa că sâmbătă mergem să le dăm în cap cu comanda şi să ne căutăm altă canapea.
Am avut aventuri şi cu mobila veche a Roxanei. Pe care ea nu vroia să o păstreze, dar nici să o arunce. Aşa că am încercat să o vindem, pe net. N-a vrut s-o dea unora care îi ofereau mai puţin decât ceruse – cu toate că eu am insistat să le dăm să scăpăm de ele – aşa că până la urmă nu le-a mai vrut nimeni şi ne-am trezit cu ele în braţe în ziua în care trebuia să golim vechiul apartament. Tot sperând că va găsi totuşi pe cineva cui să i le dea, le-am cărat la noua casă (noaptea, pe la 2). Toate mai puţin canapeaua, pe care nu aveam cum să o cărăm nici cu maşina (break) a lui taică-su, şi pe care am lăsat-o frumuşel pe stradă. Dezmembrată, că n-am putut nici s-o scoatem pe uşă calumea. Iar dacă vă intrebaţi, celelalte bucăţi – pe care le-am cărat dincolo – au avut şi ele parte de acelaşi sfârşit, pentru că aveam nevoie de spaţiu pentru mobila nouă pe care am asamblat-o.
Joia viitoare trebuie să ne vină mobilierul pentru sufragerie (pentru televizor), comandat din altă parte şi care e demontabil. Sper ca weekendul ăsta să rezolvăm ceva şi cu canapeaua şi fotoliile, ca deja mi-a ajuns de căutat mobilă cât pentru două vieţi. Şi tot ne mai trebuie masă pentru dining-room…
Între timp am început şi şcoala… Master în Internet Technologies la Bloomfield College. Practic am un curs de engleză (obligatoriu pentru toţi studenţii străini), un curs de CCNP şi unul de Security for Wireless Networks. Acum, e drept că-s frumoase şi interesante, dar adevărul e că nu mă aştept să fac aşa ceva în viaţă. Cu toate astea, am avut ocazia de multe ori să constat că cele mai simple chestii pe care le-am învăţat cândva au ajuns să-mi folosească – uneori chiar în cele mai neaşteptate ocazii (în Anglia sau Italia de exemplu).
Ce e mai naşpă cu şcoala e că îmi trebuie cam o oră jumate ca să ajung acolo, şi depind de orarul (fix) al bus-urilor. Ar mai fi şi trenul, dar ăla mă lasă mai departe de colegiu şi tot din oră în oră e. Dacă la plecare nu-i mare baiul – că pot să plec cu 10-15 minute înainte ca să fiu sigur ca nu-l pierd – la întoarcere, seara, e mai distractivă situaţia, în sensul că dacă n-am prins busul de 8:50, iau frumos poziţia de pe loc repaus până la 9:50, când vine următorul. Ceea ce nu e tocmai cea mai plăcută situaţie în care să te aflii. De mers merg în fiecare marţi de la 10 – am engleză, SWAP şi de la 5 la 9 CCNP – şi joi de la 1 – iar engleză şi încă patru ore de CCNP, tot până la 9. Ceea ce înseamnă ca ajung acasă pe la 10:15. Pe bus şi în metrou de obicei citesc ori pentru CCNP, ori diferite reviste pe care mi le iau pe-aici (cum ar fi PC Gamer UK) sau Academia Caţavencu, la care mi-am făcut cont pentru versiunea online şi îmi tipăresc în fiecare săptămână PDF-ul cu ediţia curentă. Dacă aş găsi pe net şi Cronica Cârcotaşilor, aş fi cel mai fercit, dar din păcate băieţii care mai puneau torrenturi cu CC s-au cam lăsat de meserie…
La şcoală merg împreună cu alţi opt români – studenţi la Master la Universitatea “Transilvania” din Braşov – printre care şi un văr de-al meu (prin el am aflat eu de povestea asta, cu master în State la Bloomfield). Ei nu stau nici pe departe la fel de bine ca mine (cu casă, serviciu, etc.), fiind cazaţi într-un cămin cam vai de el şi având nişte job-uri prin campus (ăia care au). Deocamdata trag tare cu învăţatul şi luatul de certificări care să-i ajute să-şi găsească chestii calumea.
Cursurile sunt ok. Cel de engleză este deosebit de plictisitor, profa recunoscând după testul iniţial că noi nu prea avem nevoie de cursul ăsta, dar n-avem ce face că-i obligatoriu. Practic facem elements of business writing, abstracte la diferite articole şi discuţii pe teme de business (în general legate de IT). SWAN-ul abia l-am început aşa că nu pot spune mare lucru despre el, aşa că rămâne piesa de rezistenţă – CCNP-ul. Pentru cei care nu ştiu, Cisco Certified Network Professional reprezintă al doilea nivel de certificare de la Cisco, după CCNA. De care – în mod evident – ai nevoie ca să înţelegi despre ce e vorba. Din păcate, din gaşca de nouă români numai unul singur are CCNAul luat, respectiv posesorul blogului pe care tocmai îl citiţi. Ceilalţi trebuiau să şi-o dea înainte să vină, dar au tot amânat-o până când s-au trezit aici. În concluzie, cursul se desfăşoară în felul următor: proful ne explică ceva teorie şi ne dă o problemă. De obicei eu o fac şi ies la tablă să o explic. Dacă dintr-un motiv sau altul mi-e lene sau am chef de făcut orice altceva, pot să treacă şi două ore fără ca cineva să facă ceva. Mai se plictiseşte proful şi ne mai zice el uneori, dar de obicei aşteaptă să rezolv(ăm) problema. După primele două săptămâni s-a cam prins el că vorbeşte pentru un singur student şi a început să ia măsuri. Oricum, predă destul de bine şi avem tona de materiale la dispoziţie (ditamai cărţile de CCNP, tot felul de references şi guides în format electronic) şi bineînţeles, echipamente pe care să ne jucăm. După curs eu fug să prind busul în timp ce restul băieţilor rămân în lab să se uite la filme pe proiector 🙂
Aşa că începând din septembrie am un program cazon, cu plecat de acasă dimineaţa şi întors seara târziu, cu serviciu 3 zile pe săptămână şi şcoală în celelalte două. După cum vă spuneam mai sus, în ultimele săptămâni s-au mai liniştit lucrurile la muncă şi pot să ajung acasă la ore normale, dar timpul se duce rapid pe teme pentru cursurile de CCNP si SWAN.
Cât despre blog, de acum înainte o să incerc să scriu mai des dar mai puţin – în măsura în care timpul îmi va permite – ca să nu mai ajung ca acum când am de povestit tot ce s-a întâmplat în ultimele 2 luni. Postul ăsta l-am început miercuri seara, dar abia acum am reuşit să-l termin şi să-l pun pe net. E vineri, 1:37 noaptea. O tai şi eu la culcare, noapte bună.
După săptămâna petrecută în Florida am revenit la căutarea unui loc de muncă… Trimisesem deja un număr de mailuri şi primisem câteva răspunsuri, dar de fiecare dată mă loveam de două probleme: nu am încă SSN (Social Security Number) şi peste o lună şi ceva o să încep şcoala (deci orice job full-time devine problematic). Pentru SSN am aplicat acum o lună şi ceva (pe 6 iunie) şi încă aştept să-mi sosească. Cu şcoala… rămâne să văd câte cursuri voi avea în timpul zilei (am vorbit cu cei de la colegiu să ni le pună pe majoritatea seara că mai toţi vom avea joburi). Aşa că într timp ofertele treceau pe lângă mine. Era de-a dreptul frustrant să vorbesc la telefon cu oameni care să-mi spună ca au joburi pentru mine şi apoi să renunţe când auzeau că nu am SSN…
Ei bine, lunea trecută mă trezesc cu un telefon de la un tip care mă cheamă a doua zi la un interviu. N-am reuşit să înţeleg din ce mumble-uia nici cum îl cheama şi nici firma la care urma să ma duc, dar de bine de rău am înţeles adresa. Aşa că marţi la 12 eram pe lângă Grand Central în Manhattan şi urcam la etajul 17 al clădirii. Apare şi tipul – era indian, ceea ce explică de ce nu reuşisem să înţeleg mai nimic din ce spunea – îmi dă un test de SQL şi mă ia la întrebări. Că unde am mai lucrat, că ce am mai făcut, etc, etc. După vreo ora de interogatoriu îmi poveşteste ceva despre job şi mă întreabă când pot să încep şi câţi bani vreau. Compania se numeste TheOrchard şi se ocupă cu distribuţia de muzică către retaileri (Amazon, BN, etc.) şi online stores (iTunes, MSN Music, Rhapsody). Job-ul meu – programator PHP+MySQL – era să dezvolt nişte tool-uri interne pe care le foloseau diferite departamente şi să le integrez pe cât se poate. La plecare mi-a cerut să-i trimit nişte code samples şi niste recomandări, urmând să mă contacteze în max. 2 săptămâni pentru un al doilea interviu, dacă va fi cazul. Ei bine, code samples-urile alea mi-au distrus moralul în zilele ce au urmat. Dar să vedeţi cum…
Când am plecat din România mi-am luat cu mine o gramadă de chestii (108 DVDuri) de care am bănuit ca voi avea nevoie. Prontre ele şi 2 DVDuri cu tot ce am lucrat eu de când am început să programez – chestii în VB, Delphi, C#, Java plus toate site-urile şi proiectele de web design. Din cauza numărului foarte mare de DVDuri pe care le-am scris în ultima săptămână înainte de plecare, nu mai ţin minte dacă am apucat să le verific, ştiu doar că am verificat câteva, random, să văd că scrierea merge bine. Lucru care se pare că nu a fost suficient pentru că m-am trezit că DVDul ce conţinea cele mai importante lucruri este făcut varză. Pot să îl citesc şi să văd ce e pe el, dar când încerc să copiez ceva (ceva important that is, câteva junk-uri merg) primesc un minunat CRC error.
Aşa că a trebuit să apelez la backup-urile din România. L-am rugat pe Adi să treacă pe la mine după muncă şi să-mi dea câteva chestii aflate pe CDuri (thanks, Adi). Toate bune şi frumoase, mai puţin ultimul dintre ele (cel care conţinea cele mai recente proiecte). Care în mod dubios dădea aceleaşi semne de moarte subită ca şi cel pe care îl luasem cu mine. Să fie writerul de vină? Să fie blank-urile (ambele erau din acelaşi spindle)? Cert e ca nici până azi cand scriu aceste rânduri n-am reuşit să scot nimic important de pe DVDurile alea, cu toate că le-am încercat pe vreo 6 unităţi… 🙁
Cu recomandarea a mers mai uşor. Le-am scris colegilor de la SIVECO şi până la sfârşitul săptămânii am avut o hârtie semnată cu un text frumuşel despre cât de tare şi mare sunt (merci Ştefan şi Cristi pt ea). Dar în rest lucrurile au mers din rău în mai rău…
Joi, tocmai cand îi trimiteam omului nişte code samples de acum vreo 2 ani (cred ca e inutil să zic că s-au schimbat multe de atunci până acum) m-am trezit că serverul pe care îmi ţineam site-ul de prezentare a picat, luând cu el tot ce a gasit în cale. Jale mare, mai ales că dădusem vreo 10 mailuri în ultimele 24 de ore şi trimisesem lumea acolo să vadă mândreţe de portofoliu. Care acum se odihneşte în the mighty bit bucket.
Aşa că sfârşitul săptămânii m-a găsit fără site de prezentare şi fără pic de cod scris în ultimul an. O poziţie numai bună de căutat de lucru. Dar lucrurile s-au schimbat neaşteptat de repede…
Vineri pe la 12 primesc un telefon de la tipul cu care avusesem interviul marţi şi care mă cheamă la un al doilea interviu (cu CEO-ul de data asta) luni la 12. Apparently bucăţile de cod extrase din bookworm şi-au facut efectul, chit că pe vremea aia nu programam safe-mode şi comentariile erau in română.
Cum mă bucuram eu ca în sfârşit am ceva palpabil, primesc un mail de la unii (iniţial am crezut că sunt recruiteri) care zic că au un job urgent (adică începea lunea următoare) şi dacă mă interesează. Vorbesc cu oamenii la telefon şi îmi zic că vor întâi să mă testeze să vada ce-mi poate pielea. Zis şi făcut, primesc prin mail nişte linkuri la nişte teste online (un fel de Brainbench) şi îmi dau 2 teste de PHP şi SQL. Am scos un 80% şi un 98% la ele, după care s-au prins că mi-au dat un test de PHP3 în loc de 4 aşa că am mai dat un test, la care am luat 92%. Satisfăcuţi de rezultate, oamenii mi-au cerut să ma prezint luni dimineaţă la sediul lor în Manhattan.
La ora 8 eram la locul respectiv şi discutam condiţiile de angajare. Ăştia nu erau de fapt recruiteri, ci o firmă de consulting şi staffing care urma să mă angajeze pe mine drept consultant şi să mă trimită să lucrez la diverşi clienţi. Deocamdată era vorba de o firmă de marketing – InnovationAds – unde se pare că e de lucru gramadă şi o să ma ţină ocupat pentru câteva luni bune. După care, alţi clienţi. Ce mi-a plăcut la ei e ca au acceptat să ma angajeze cu toate că am problemele de care vorbeam la început (SSNul şi şcoala) şi mi-au oferit un salariu bun.
La 11 mă prezentam la noul loc de muncă – undeva în partea de jos a Manhattan-ului, în Financial District şi îmi începeam prima zi de muncă după aproape 3 luni de pauză. Acum când scriu aceste rânduri au trecut deja 3 zile de atunci şi totul merge excelent. Colegii sunt foarte de treabă, atmosferă relaxată şi am făcut deja impresie foarte bună cu ce am rezolvat zilele trecute. Serviciul Roxanei e la 5 minute de mine aşa că mergem la work şi luăm lunch-ul împreună. Per total, lucrurile merg bine. Să vedem cum o să fie în septembrie, când încep şcoala, dar mai e până atunci…
