All you can meat

A doua zi, trezire la 5 am. E un improvement. Încet, încet… Dimineaţa am petrecut-o tot pe net, pe chat. Pe la 12 am tăiat-o spre Manhattan să mă văd cu Scott. Stabilisem că ne întălnim în faţa clădirii unde lucrăm, că n-aveam chef să urc (îmi propusesem să vin luni să-mi salut colegii – ce a mai ramas din ei, adică doar de la alte departamente). However, cât l-am aşteptat pe Scott să coboare am dat nas în nas cu o gramadă de lume care tocmai ieşea la masă. So much for monday. Aşa că după ce m-am văzut cu juma’ de firmă, am mers să mâncăm la Full Shilling (un irish pub pe lângă noi) unde am dat peste cealaltă jumătate. So much for surprise. În fine, am băgat un burger şi stat la poveşti despre ce s-a mai întâmplat. Pe scurt, toţi developerii din echipa mea au plecat (ştiam asta din Rom) şi au angajat noi oameni. Restul , pretty much the same. A rămas că ne vedem luni, când începeam munca în mod oficial.

După lunch m-am plimbat prin Manhattan, pe la locurile unde pierd eu de obicei timpul: Borders, J&R, Barnes&Noble… până s-a făcut 6. Vorbisem cu băieţii că mergem la o churrascaria – Rodizio Grill – că tot eram eu nemulţumit că n-am ajuns niciodată (nici înainte să plec, nici în România). Pentru cei care nu ştiu ce-i aia, o churrascaria e un tip de restaurant în care se serveşte carne all-you-can-eat. Când te aşezi la masă ţi se dă o bucată de plastic cu un YES pe o parte şi un NO pe cealaltă şi câtă vreme e cu prima parte în sus, vin chelneri în continuu cu tot felul de grătare, tipuri de carne, etc. Când nu mai poţi – sau ţi se ia de atâta lume – întorci frumuşel plasticul cu NO în sus şi îţi savurezi prada. După care o iei de la capăt. Repeat… until… full. Evident că am băgat în noi ca sparţii, carne peste carne, başca desert la sfârşit.

Pe la 10 am zis să ridicăm ancora şi să mergem undeva să bem ceva. Yacine ştia un lounge drăguţ în apropiere aşa că am luat-o într-acolo. La intrare – ca la orice bar/club în America – ditamai doorman-ul (ăsta era chiar doorman, nu bouncer). Scoatem noi ID-urile (trebuie să verifice că ai peste 18/21 ani ca să poţi să intri în localuri unde se serveşte alcool), ăştia cu driver’s licence-uri de NY, eu cu permisu’ de conducere din România. Se uită ăla la permis, se uită stârmb la mine. Io, dau să-i explic ca “I’m from Romania, and that’s a romanian driver’s licence. The birth date is the fourth item from the list…” la care ăla, cu un puternic accent englezesc, îmi zice “Eşti din Buchareşti?”. Io, ochii mari, stupoare, bâgui un yes, la care ăla mai rupe căteva cuvinte pe română. (paranteză: români în NY am văzut; americani care au prieteni români şi care ştiu 2-3 cuvinte (înjurături adică) am văzut; doormeni care să chiar să ştie să încropească o propoziţie coerentă, nu).

Urcăm sus (etajul 40) şi ieşim pe terasă (sus pe clădire). Super privelişte, mai ales cu Empire State Buildingu’ la câteva străzi distanţă. Din păcate era cam frig, aşa că n-am stat mult timp afară şi ne-am băgat înăuntru. Au mai venit doi cunoscuţi, am mai stat la poveşti. De băut am băut nişte mojitos, la recomandarea lui Yacine că ăsta e unul din puţinele locuri în care ştiu ăştia să-l facă calumea. Interesantă băutura, dar cuplată cu vinul de la churrascaria şi cu jetlag-ul, mi-a pus capac foarte repede. Aşa că m-am retras pe la 12 şi ceva, pe 1,2 cărări, spre casă.

Acasă eram home alone, Roxana anunţându-mă de dimineaţă că rămâne peste noapte la boyfriend şi că se întoarce abia duminică dimineaţa. Can’t say I complain, având în vedere că preferam nişte time alone şi ca am dormit şi eu ca oamenii, în pat.