Cine-a pus partyu’n drum

După vreo două episoade de Entourage, de dimineaţă (pentru valori foarte mari ale dimineţii) m-am dus până la Mall să iau prânzul. Şi Mall-ul de aici, ca şi alea din România au un floor plin cu toate restaurantele/fast-foodurile posibile unde te saturi numai dacă dai o tură pe la toate şi încerci free sample-urile. Între timp mă sună var-miu şi-mi zice că diseară o să fie un party la ei acasă (toţi studenţii români din Bloomfield stau la gramadă într-o casă cu 2 etaje) şi dacă nu vreau să vin şi eu. Normal că m-am arătat interesat, şi a rămas că la 8:30 ne vedem la Port Autority, să luăm busul împreună (el lucrează în Manhattan).

Între timp mă mai uit peste oferte de apartamente şi găsesc unul la o stradă de noi, nici 3 minute de mers. Aşa că dau un telefon şi vorbesc cu proprietara să mă duc să-l văd. Destul de spaţios, cu terasă în spate, cam scump (1.450$) dar per total nu m-a impresionat prea tare. Aşa că i-am mulţumit frumos şi m-am întors acasă. Una peste alta am hotărât să mai aştept cu mutatul, să văd întâi ce fac cu serviciul (unde ori îmi măresc ăştia salariul considerabil, ori mă car).

Restul după-amiezii a fost neinteresant, aşa că fast-forward la 8:30, când alergam ca nebunii să prindem busul (my fault, am uitat că în weekend metrourile vin mai rar). Ajungem la gate, busul nu venise încă. Şi stai la poveşti, cu ce-a mai făcut el pe aici, ce mai e prin România, una alta. Timp de 40 de minute, cât a întârziat busul… Apparently în afara orelor de vârf, schedule-ul e mai mult.. aproximativ 🙂

Pe la 10 fara ceva eram în Bloomfield, la ei acasă. Party-ul începuse deja, pe lângă români (din care eu cunoşteam doar o parte, că venise în vară tranşa a doua de studenţi) erau niste turci, coreeni, japonezi şi nişte ruşi, toţi prieteni/cunoscuţi ai ăstora din casă. Am făcut şi eu cunoştinţă cu noii români (vreo 7 baieţi şi 6 fete), am mai dat peste feţe cunoscute din vreme în care mă duceam şi eu la colegiu (sysadminu’ de ex) şi-am stat la poveşti cu foştii colegi despre ce mai e prin ţară. În rest, băutură (la care am contribuit şi eu cu nişte palincă din Rom), muzică, tot tacâmul. Atmosfera ok, s-a dansat, învârtit, ţopăit, toate cele. Highlightu’ serii a fost să văd doi japonezi făcuţi mangă bălăngănindu-se pe “Cine-a pus cârciuma-n drum”. Brilliant.

Pe la 3 s-a dat stingerea, lumea ridicându-se de pe unde căzuseră şi plecând frumos la casele lor. Eu am rămas cu românii şi-am mai stat vreo oră şi ceva uitându-ne la Discovery şi nişte South Park, până ni s-a făcut somn şi ne-am culcat.

A doua zi ne-am sculat pe la 11, oră la care var-miu se întorcea la muncă în New York. Şi-a luat maşina de data asta aşa că am venit împreună până în Manhattan, după care eu am luat metroul spre casă. La puţin timp după mine a ajuns şi Roxana, şi am plecat împreună la mătuşa ei (unde obişuiam să mergem în fiecare duminică la prânz, să fim îndopaţi). Iar poveşti despre România, despre bunicii Roxanei, iar morală ca de ce ne-am despărţit (şi ai mei şi ai ei au lucrul ăsta în comun), discutat viitorul apropiat. După masă am trecut un pic şi pe la tatăl ei (stă în acelaşi bloc) şi ne-am întors acasă. De obicei duminica între 8 şi 10 sunt Simpsons, Family Guy, American Dad şi War at Home, aşa că de fiecare dată avem program de televizor. Nu şi de data asta, că era un meci de baseball care s-a prelungit frumos până la 10. Bastards.