Skype me baby one more time

sau “Ghid de reuşită în viaţă pentru domnişoarele ambiţioase”.

Să presupunem că eşti tipă, în floarea tinereţii (preferabil), single (opţional) şi ai ambiţii să ajungi departe. Foarte departe. Cam peste ocean de departe. Din păcate, cerberii de la ambasadă nu te lasă să pleci fără o invitaţie de dincolo, aşa că trebuie să găseşti pe cineva care să te sponsorizeze.

Şi intrii pe net. Yahoo, MSN, AIM, GTalk au dezavantajul că trebuie să ştii dinainte IDul celor pe care vrei să-i adaugi, aşa că nu prea te ajută. Dar, există Skype. Care te lasă să cauţi useri după nume, vârstă şi… location. Score! Aşa că te repezi, bagi la search nişte nume româneşti (pt că vrei să te înţelegi cu domnii, nu să bâgui pe engleză. plus că vrăjeala merge întotdeauna cel mai bine în limba nativă 😉 ) şi la location pui locurile pe unde vrei să ajungi. USA de exemplu. Odată găsiţi câţiva gigei, intrii frumos în vorbă cu ei, sondezi terenul şi vezi care muşcă. Preferabil un domn mai în vârstă, dornic de ceva carne fragedă (zic preferabil că nu strică dacă domnul dă ortu’ după ce ajungi la el şi-ţi lasă ţie totul). La început te dai mironosiţă, ca să nu cumva să bănuiască fraierul că umbli după anything else but true love, după care încet-încet te dai mai aproape de el. Urmează o perioadă de lugu-lugu, cu pisoiaş, motănel, toate cele, cât să se simtă omul îndrăgostit, la care e bine să adăugaţi hinturi legate de îndeplinirea fanteziilor sexuale (works every time 😉 ). Lăsaţi la copt câteva luni, să se rumenească bine, după care îi sugeraţi subtil să vă invite la el (dacă v-aţi jucat cărţile bine, o s-o facă din proprie iniţiativă). Odată ajunsă în Ţara Făgăduinţei, ori îţi pui pirostriile (temporar, doar cât să-ţi iasă şi ţie ceva la divorţ, sau în speranţa că poate-poate), ori te reorientezi spre pajişti mai verzi, cu domni mai generoşi. Mission accomplished.

Dacă sunt persoane cărora scenariul de mai sus li se pare pură ficţiune, îi asigur că am cunoscut persoane care au ajuns aici exact prin această metodă, şi multe care sunt în curs de. Oricum, eu v-am menţionat povestea pentru că am avut şi eu întâmplări din astea de când am ajuns aici (şi stau pe Skype cu location NY, USA)…

Anul trecut, în vară, într-o duminică, vorbeam cu ai mei pe Skype. În timpul săptămânii sunt la muncă aşa că mă buguiesc pe Yahoo, dar în weekend profită că sunt acasă şi ne voice-uim. So, în mijlocul conversaţiei, mă trezesc cu încă un call, de la o anume Cristina (Spania). Well, întâmplarea face că am o verişoară numită Cristina, care e de caţiva ani buni în Spania… aşa că îi pun pe ai mei on hold şi îi răspund. Bună, bună, mă prind eu că nu e vară-mea. Zic “ne cunoaştem?”. Ea, “nu, te-am găsit întâmplător online şi m-am gândit să ne cunoaştem”. Eu, cam luat pe nepregătite, nu înţelegeam ce vrea de la mine. Mă-ntreabă câţi ani am, îi zic 25 şi se desumflă “aaa… eşti cam tânăr”. Eu bufnesc în râs, îi zic “ghinion” şi încheiem conversaţia. Câteva zile mai târziu, vorbind cu tatăl Roxanei, aflu că şi pe el îl sună tot felul de madmoazele dornice de “împrietenire”…

Fast forward ieri, la muncă. Nimeni în birou, cei mai apropiaţi colegi erau Ethan şi Eugene în camera alăturată. Vorbesc toată ziua pe chat cu lumea, până pe la 4, când unuia îi vine idea să intrăm pe Skype, că e mai comod. Zis şi făcut, şutesc un microfon de la un coleg (cum sunt mulţi italieni pe-aici, stau mult pe Skype cu colegii/prietenele din Italia) şi ne vedem liniştiţi de conferinţă. Zece minute mai târziu mă abordează două domnişoare (de 19 ani), una Cristina (n-or avea imaginaţie când caută nume…) din Moldova şi una Alexandra. Şi-ncep fetele:

Cu a doua m-am cunoscut mai bine 😉

… and so on and so forth.

Deci, se poate. Fetelor, la treabă!