All you can meat

A doua zi, trezire la 5 am. E un improvement. Încet, încet… Dimineaţa am petrecut-o tot pe net, pe chat. Pe la 12 am tăiat-o spre Manhattan să mă văd cu Scott. Stabilisem că ne întălnim în faţa clădirii unde lucrăm, că n-aveam chef să urc (îmi propusesem să vin luni să-mi salut colegii – ce a mai ramas din ei, adică doar de la alte departamente). However, cât l-am aşteptat pe Scott să coboare am dat nas în nas cu o gramadă de lume care tocmai ieşea la masă. So much for monday. Aşa că după ce m-am văzut cu juma’ de firmă, am mers să mâncăm la Full Shilling (un irish pub pe lângă noi) unde am dat peste cealaltă jumătate. So much for surprise. În fine, am băgat un burger şi stat la poveşti despre ce s-a mai întâmplat. Pe scurt, toţi developerii din echipa mea au plecat (ştiam asta din Rom) şi au angajat noi oameni. Restul , pretty much the same. A rămas că ne vedem luni, când începeam munca în mod oficial.

După lunch m-am plimbat prin Manhattan, pe la locurile unde pierd eu de obicei timpul: Borders, J&R, Barnes&Noble… până s-a făcut 6. Vorbisem cu băieţii că mergem la o churrascaria – Rodizio Grill – că tot eram eu nemulţumit că n-am ajuns niciodată (nici înainte să plec, nici în România). Pentru cei care nu ştiu ce-i aia, o churrascaria e un tip de restaurant în care se serveşte carne all-you-can-eat. Când te aşezi la masă ţi se dă o bucată de plastic cu un YES pe o parte şi un NO pe cealaltă şi câtă vreme e cu prima parte în sus, vin chelneri în continuu cu tot felul de grătare, tipuri de carne, etc. Când nu mai poţi – sau ţi se ia de atâta lume – întorci frumuşel plasticul cu NO în sus şi îţi savurezi prada. După care o iei de la capăt. Repeat… until… full. Evident că am băgat în noi ca sparţii, carne peste carne, başca desert la sfârşit.

Pe la 10 am zis să ridicăm ancora şi să mergem undeva să bem ceva. Yacine ştia un lounge drăguţ în apropiere aşa că am luat-o într-acolo. La intrare – ca la orice bar/club în America – ditamai doorman-ul (ăsta era chiar doorman, nu bouncer). Scoatem noi ID-urile (trebuie să verifice că ai peste 18/21 ani ca să poţi să intri în localuri unde se serveşte alcool), ăştia cu driver’s licence-uri de NY, eu cu permisu’ de conducere din România. Se uită ăla la permis, se uită stârmb la mine. Io, dau să-i explic ca “I’m from Romania, and that’s a romanian driver’s licence. The birth date is the fourth item from the list…” la care ăla, cu un puternic accent englezesc, îmi zice “Eşti din Buchareşti?”. Io, ochii mari, stupoare, bâgui un yes, la care ăla mai rupe căteva cuvinte pe română. (paranteză: români în NY am văzut; americani care au prieteni români şi care ştiu 2-3 cuvinte (înjurături adică) am văzut; doormeni care să chiar să ştie să încropească o propoziţie coerentă, nu).

Urcăm sus (etajul 40) şi ieşim pe terasă (sus pe clădire). Super privelişte, mai ales cu Empire State Buildingu’ la câteva străzi distanţă. Din păcate era cam frig, aşa că n-am stat mult timp afară şi ne-am băgat înăuntru. Au mai venit doi cunoscuţi, am mai stat la poveşti. De băut am băut nişte mojitos, la recomandarea lui Yacine că ăsta e unul din puţinele locuri în care ştiu ăştia să-l facă calumea. Interesantă băutura, dar cuplată cu vinul de la churrascaria şi cu jetlag-ul, mi-a pus capac foarte repede. Aşa că m-am retras pe la 12 şi ceva, pe 1,2 cărări, spre casă.

Acasă eram home alone, Roxana anunţându-mă de dimineaţă că rămâne peste noapte la boyfriend şi că se întoarce abia duminică dimineaţa. Can’t say I complain, având în vedere că preferam nişte time alone şi ca am dormit şi eu ca oamenii, în pat.

Shopping spree

M-am trezit la 4 am, că doar eram în continuare pe fusul României, şi oricât am încercat să mai dorm, n-am reuşit. M-am strecurat încet la calculator şi dă-i cu netul. Cum sentimentul de ‘I don’t belong here’ persista, am început să mă uit direct după apartamente, să văd unde să mă mut. Roxana mă rugase încă dinainte să mă întorc dacă vreau să mai rămân o perioada, ca s-o ajut cu rent-ul. Acum plătim 1000$, un chilipir pt ce apartament avem, pe care îi împărţim 50-50. Cât am fost plecat a trebuit să plătească singură toată suma şi nu prea i-a convenit. Adevăru’ e că din punct de vedere finanaciar e mult mai rentabil să rămân aici – plătesc 500$ pe lună în loc de 1.200-1.400$ căt voi plăti pe un apartament cu 2 camere. However, la ora aia nu prea îmi păsa mie de bani, ci de cum să-mi găsesc mai repede un loc unde să mă car. M-am uitat în zona în care stăm acum (îmi place, e quiet, sunt obişnuit cu metrourile, aş putea să-mi car lucrurile uşor) şi prin Astoria, unde stătusem înainte (tot pt că cunosc locurile). Am găsit ceva oferte, le-am salvat undeva şi mi-am propus ca sâmbătă să mă duc să le văd. Din site în site am ajuns la Amazon, unde am constatat că multe din lucrurile pe care le trecusem în wishlist înainte să plec au devenit available. Aşa că mi-am comandat frumuşel Rome, sezonu’ 2 din Lost, restu’ de Battlestar Galactica, primele 2 sezoane de Entourage şi o colecţie cu toate 3 filmele X-Men.

Roxana s-a trezit pe la 7 şi o oră mai târziu a plecat la muncă. Eu am mai frecat-o pe net până spre prânz după care am ieşit pe afară, la Mall. Am dat o tură pe la Best Buy, căscat ochii la DVDuri, joace, hardware şi am plecat cu câteva filme şi 4 jocuri: Company of Heroes, Warhammer 40k Dark Crusade, Civilization IV Warlords şi Titan Quest. At least o să am stuff să mă ţină ocupat for a while. Am dat şi pe la Target şi am făcut câteva cumpărături pt casă şi dacă tot eram acolo mi-am luat şi de mâncare. Întors acasă, m-am uitat la Entourage tot restul zilei, că e bun pt ridicat moralul 🙂 Mi-am sunat prietenii (foştii colegi de muncă) şi am stabilit o întâlnire la cină pt a doua zi şi am vorbit şi cu Scott (şeful meu) să mă văd cu el la prânz, să mă pun la curent cu ce se mai întâmplă la muncă. Pe la 10 am tras pe dreapta.

Back in the US

Hmm… În mod normal ar trebui să încep cu un Hello World or smth, dar cum ăsta e de fapt un 2nd generation blog, nu prea văd rostul. Anul trecut scriam pe Blogger, dar l-am abandonat de când m-am întors din România în ianuarie, mostly because munca a început să-mi ocupe din ce în ce mai mult timp, şi odată ajuns acasă am preferat relaxarea oferită de un film sau nişte joace în locul scrisului de poveşti. Să vedem de data asta cât mă ţine 🙂 Meanwhile, blogul a murit, trăiască blogul!

Reluăm firul povestirii pe 11 octombrie, când m-am întors în State. Am venit cu ungurii de data asta (Malev adică), pentru că în mai când mi-am luat biletele ăştia erau cei mai ieftini. Mă rog, dacă 1.200$ poate fi numit ieftin :/ Dar deh, sezon, chestii. So, pe 11 oct m-am îmbarcat frumos la Otopeni, am zburat o oră până în Budapesta, aşteptat încă o oră şi un pic acolo şi 9 ore mai târziu aterizam pe JFK. Pe zbor m-am întreţinut cu un ungur care venea pt câteva zile la NY, la o conferinţă. I-am povestit despre oraş, ce să viziteze, unde să manânce, etc. La aterizare am trecut pentru prima oară prin culoarul de US citizens/green card holders (până acum stăteam la coadă la ăla pt turişti) şi m-am prezentat cu plicul de la ambasadă. Iar amprente, iar poză, tot tacâmul. Mă aşteptam să dureze ceva trecerea prin imigrare, dar în mai puţin de 10 min eram gata. Gigelu’ de acolo mi-a pus o stampilă în paşaport şi mi-a zis că aia va fi pe post de green card până îmi vine the real thing prin poştă (2-52 săptămâni). Prin vamă am trecut – ca de obicei – fără probleme, americanii necontrolându-mă “prin sondaj” ca vameşii români. Sau mă rog, or avea ei preferaţii lor pe care să-i întrebe de sănătate 🙂

După săltatul bagajelor am ieşit în sala de aşteptare şi am dat de Bogdi, care venise să mă ridice. Îl întreb ce mai e nou şi îmi zice că un avion a intrat într-o clădire din Manhattan. La început am crezut că face mişto, dar se pare că faza era pe bune. Un Cessna privat (al unui jucător de baseball) se-nfipsese într-un bloc datorită faptului că pilotul luase ceva la bord în ziua respectivă. Bordul lui, nu al avionului. Vorba aia, don’t drink & drive. Or fly.

Am facut vreo 40 de min până acasă datorită traficului pe Grand Central (autostrada ce trece pe la JFK). Finally, home sweet home. Or so I thought. Cu toate că-mi lipsise apartamentul (la o adică, în România încă mai am mobilă şi chestii de la ai mei; aici tot ce am e pt că mi-a plăcut mie şi Roxanei), la nici câteva minute după ce am intrat mă simţeam ca un străin… Roxana removuise toate chestiile mele din sufragerie/dining room/dormitor şi le pitise prin office, mostly în dulapuri. Acum eu ştiam din România că de vreo câteva săptămâni e cu un gigel, dar oricât m-am agăţat de raţiune şi self-control, tot m-am simţit un pic (mai mult) aiurea. Adică mi-e foarte clar de ce n-au mers lucrurile între mine şi ea şi mă bucur foarte mult că în sfârşit e fericită, dar tot m-a durut un pic s-o văd cu altul.

Că veni vorba, pt domnişoarele curioase (zic domnişoare pt că ştiu foarte bine că pe nici unul din prietenii mei nu-i interesează cu cine s-a combinat Roxana), noul boyfriend e un tip din Ucraina, la vreo 30 şi un pic de ani, pe nume Slava. Tot programator (actually lucrează în web development, ca şi mine), dar mai ăăă… aventuros să zicem, as in săritor cu praşuta, bungee jumping, chestii de-astea. Adică exact ce nu făceam eu – unul din motivele pt care Roxana nu era happy. S-au cunoscut pe eHarmony, un site de e-dating pe care s-a înscris ea anul trecut şi care îţi face profilu’ psihologic, personality test, blah blah şi te matchuieşte cu gigei cu interese asemănătoare. So far, so good, Roxana e mai happy ca niciodată, cu toate ca a durat ceva până l-a găsit pe prince charming, că până am plecat eu în România în iulie mersese la zeci de date-uri de la care se întorcea (mostly) dezamăgită. Well, that’s done.

Revenind la prima seară, am stat şi-am despachetat toate geamantanele, pus deoparte cadouri, stackuit dulciurile (am adus o tonă de ciocolată) şi aranjat hainele. Când am terminat, am mâncat ceva (mai nou Roxana găteşte aşa că ne-a făcut un fel de salata cu shrimps) şi ne-am uitat la Lost (episodul 2 din seria nouă) care tocmai era la TV. Când s-a terminat, mi-am încropit un culcuş pe canapea, în sufragerie, şi am picat lat.